Am consumat etnobotanice, apoi am ajuns pacient la psihiatrie…

Am crezut că sunt șmecher să consum etnobotanice. Că e ceva cool și mă ajută să mă distrez mai tare. M-am distrat până am ajuns la psihiatru.

Citește și:

Mama m-a trimis la terapie. Rezultatul nu a fost cel dorit de ea, dar m-a ajutat enorm

Îmi este teamă de suferință și abandon

Limita distracției

Vin dintr-o familie de oameni educați și civilizați. Nu aș putea să le găsesc vreo vină părinților mei și să mă încadrez în grupul celor care identifică în istoricul personal vreo traumă care să declanșeze un comportament dăunător ulterior. Ai mei m-au iubit și mă iubesc.

Au greșit, cum greșește orice om, dar au reparat, mi-au arătat interesul lor, iubire, protecție, grijă. Mi-au dat și libertate. Sunt singurul lor fiu. Care, acum, evident, deși ei nu recunosc asta, i-a dezamăgit.

Aveam 22 de ani și eram la facultate când am încercat etnobotanice cu câțiva prieteni apropiați. Eram la o petrecere. Nici nu contează ce am luat, nu aș vrea să dau idei. Cu siguranță, cei care au avut această expriență nu au nevoie de referințe. Și nu contează neapărat ce iei, ci efectul pe care îl poate avea substanța respectivă asupra ta.

Eu am vrut să mă distrez. Să uit de stresul unei facultăți în care învățam mult, de oboseala cauzată de faptul că aveam și un job în paralel. Îmi plăcea să fiu independent financiar. Îmi plăcea să fiu implicat în cât mai multe lucruri. Până când am intrat în ceva ce m-a depășit.

Prima senzație a fost cea de euforie. De plăcere extremă. Mă simțeam liber și fericit. Nu conta nimic și nu m-ar fi supărat nimic. Râdeam mult. Așa că am considerat că ar trebui să mai fac, să mai iau, să mă mai distrez astfel.

Iar în scurt timp, am devenit un consumator adevărat. Unul care a renunțat la job, pentru că nu eram în stare să mă concentrez, să fiu atent, să îmi fac treaba. Nici nu mă mai interesa prea tare.

Alesesem distracția. Până într-o seară, când am descoperit limita distracției. Am început să am halucinații. Inițial, m-au amuzat. Apoi m-au speriat.

Apoi, după ce efectul substanței a trecut, mi-am dat seama că am pierdut controlul. Și am avut din nou halucinații.

De data aceasta, când nu consumasem nimic. Auzeam lucruri și vedeam lucruri pe care nu le mai identifica nimeni din jurul meu. Iar când eram singur aveam atacuri de panică. Am înțeles că am depășit limita.

Terapie și sfaturi

M-am dus la un psihiatru și am început terapia medicamentoasă. Halucinațiile mele erau din ce în ce mai dese, iar mie tot mai greu să mă controlez.

Ocazional, nu mă abțineam să consum substanțe. Pentru că, mă gândeam, tot am halucinații, măcar să fiu mai relaxat. Doar că într-o seară, am vrut să îmi sugrum un prieten pe care îl vedeam ca fiind răul întruchipat. Eram sigur că vrea să mă omoare și am încercat să îl omor eu primul.

În plină criză, am ajuns la spital. Iar dintr-un student bun și un om responsabil (cum mă simțeam) am ajuns un pacient psihiatric. Am urmat tratament. Am fost internat.

Ulterior, am făcut psihoterapie. Am rămas cu teama să nu înnebunesc definitiv, să nu pierd controlul, să nu reprezint un pericol pentru cei din jurul meu. Și teama de moarte. Pentru că atunci, am simțit-o și încă o mai simt.

Iar toate astea au pornit dintr-o prostie. Dintr-un teribilism. Din curiozitatea de a experimenta lucruri fără de care puteam trăi fericit și împăcat. Din dorința de a fi ca ceilalți. De a mă simți mai „liber”.

Acum regret, dar a fost o lecție din care am învățat. Nu mai pot fi cel de dinainte, dar pot măcar să merg mai departe puțin mai înțelept și mai matur. Mai rezervat și cunoscându-mă mai bine.

Cred că e important să pot spune altora, din această perspectivă, că riscurile sunt mai mari decât sănătatea fizică. Îți poți afecta sănătatea fizică și întreaga viață. Poți pierde relațiile pe care le ai, prietenii și tot ce ai construit muncind. Pentru ce?

Foto: shutterstock.com