Cui îi e frică de psihoterapie?
Deși se vorbește tot mai des și mai firesc despre psihoterapie, încă avem rețineri. Să fie, oare, atât de înfricoșător să fii mai bine cu tine și cu cei din jur?
Citește și:
Este ideal să faci o schimbare, dar sunt necesare și limite
Nu mai aștept de la nimeni să își asume responsabilitatea fericirii mele
Ne place să fim ascultați, bătuți pe umăr și încurajați atunci când suntem nefericiți, deprimați, triști, singuri, sau… când nu am reușit să ținem regimul alimentar propus, iar vara-i la ușă.
E firesc să apelăm la un grup de suport, la prieteni și familie, la cei apropiați, în care avem încredere și de la care ne luăm ceva resurse să depășim „și ziua asta/episodul ăsta”.
Dar niciunul dintre aceștia nu are vreo formare de profil, nu poate să te ajute cu toate bunele intenții pentru că, de cele mai multe ori, încearcă să se deslușească pe sine (în cazuri fericite) sau este prea captivat de propria experiență de viață și propriile concluzii (în cazuri nefericite) pe care tot încearcă să ți le aplice și ție.
Dar te bucuri de un sfat, de un umăr de încredere și de o ascultare empatică. E și sănătos să apelezi la ele.
Ce nu e sănătos, este să îți spui că vei căuta îndrumarea unui specialist abia atunci când episodul de depresie va fi deja major, când vei avea nenumărate relații toxice la activ, când mâncatul tău pe fond emoțional îți va crea anxietate, frustrare, probleme de sănătate și o afectare majoră a imaginii de sine.
E ca la doctor: mă duc abia atunci când ajung să chem salvarea, până atunci, mă descurc eu. E adevărat că nu avem o cultură a prevenției, din punct de vedere medical, dar am reușit să înțelegem că dacă organismul nu ne funcționează bine, e nasoală și trebuie să reparăm că altfel, nu prea putem trăi.
Ce ne-o face să credem că funcționăm bine cu un psihic afectat sau îmbolnăvit e partea a doua.
Probabil convingerea că dacă nu doare fizic și există riscul să mori, se poate și așa. Despre aceste două extreme însă, este de discutat, pentru că, și dacă nu te aștepți, problemele psihice și emoționale neadresate, pot genera ambele rezultate nefaste.
Revenind la cei care nu admit să vorbească cu un specialist despre problema psihică, am o curiozitate: vă e atât de teamă de schimbare?
Desigur, există cei care se consideră perfecți și extrem de funcționali (aici cred că e de intervenit urgent), există cei care se ascund (și de sine, pentru că băgatul sub preș e sport internațional) și cei care sunt atât de atenți la propria persoană încât nici nu își dau seama că ceva nu este ok.
Dacă mănânci ceva stricat, te prinzi repede, odată cu indigestia. Dacă ai un șoc puternic, dincolo de a face legătura dintre cauză și efect, cum crezi că depășești momentul? Nu funcționează ca în cazul indigestiei.
Sper să reușim să evoluăm suficient (de repede) încât să nu ni se mai pară un stigmat mersul la psiholog.
Gândește-te dacă ai pe cineva în preajma ta pentru care ai băga mâna în foc că nu discută cu alții (bârfește sau dintr-o „îngrijorare” reală) problemele tale, care știe să îți ofere sprijinul de care ai nevoie dar pe care nu știi să îl ceri și care – cel mai important – știe ce e de făcut cu ceea ce tu te confrunți (particularizat pe situația ta personală).
Un psihoterapeut știe toate acestea și nu ar fi rău să decizi, așa într-o zi oarecare, că e cazul să ai grijă de tine, să lași preconcepțiile deoparte și să începi să te schimbi. În bine.
Foto: shutterstock.com
