De când a ajuns dorința de a te căsători subiect de ridiculizare? Mă simt de pe altă planetă…
Înțeleg că suntem moderni și adaptabili. Că divorțurile, dacă ar fi posibil, ar ajunge mai multe decât căsătoriile… Dar chiar a devenit ridicolă dorința de a te căsători?
Citește și:
Fostul iubit, deși aflat într-o altă relație, flirta cu mine. I-am recomandat să se trezească…
Divorț: Crezi că te-a lăsat pentru alta? Nu e chiar atât de simplu…
Am fost căsătorită și a fost un fiasco total. Asta dacă nu pun la socoteală divorțul și cina de după, care chiar au fost momente de comunicare și tandrețe între mine și fostul soț. Dar asta e o altă poveste. Una în care prietenia nu e distrusă de incompatibilitatea sexuală sau amoroasă.
Acum sunt singură… de câțiva ani. Ies cu bărbați, am avut relații mai lungi sau mai scurte, iar de doi ani sunt eu cu pisica. Nu e rău, întrucât multe dintre relațiile avute le-aș fi putut rata fără regrete în favoarea timpului petrecut cu o pisică. Măcar cu pisica mă distrez.
O componentă comună a foștilor iubiți sau parteneri a fost însă respingerea totală a căsătoriei. Nu, nu de aceea ne-am despărțit. Nu pedepsesc bărbații pentru că nu fac din mine o „femeie onorabilă”… pentru că m-am făcut singură.
Nu despre asta este vorba, ci despre angajament. Mai exact, despre fobia (lor) față de angajament. Eu am fost căsătorită, știu că nu e fizică nucleară, nici bucuria supremă, dar tot m-aș recăsători dacă aș cunoaște persoana potrivită.
…Da, cu marja de eroare corespunzătoare asumată: naiba știe cum arată persoana potrivită! Să spunem pe cineva cu compatibilități multiple, stil de atașament securizant (noroc că am mai citit ceva psihologie de la divorț încoace) și dorință de a lucra pentru a construi un cuplu. În traducere liberă, pentru bărbații cu care am ieșit eu, asta e un fel de moartea pasiunii.
Nu de alta, dar de ce să nu avem relații scurte, bazate pe infatuări de moment, care la final rămân complet nesemnificative, decât să facem un efort? Dă-o naibii de creștere și dezvoltare personală, inteligență/maturitate emoțională și interes de a-l iubi pe celălalt mai ales „la greu”.
Observ că și femeia modernă respinge ideea. Da, certificatul de căsătorie nu are nici măcar valoarea garanției cu care vin produsele electrocasnice. Dar eu zic să nu dăm apă la moară anumitor bărbați…
În plus, m-am ales cu glume diverse din partea iubiților sau a prietenilor mei. De la „nu arăți a nevastă” – aparent există un tipar fizic al nevestelor în care nu m-aș încadra, la… „Hai, măi, că tu ești o tipă deșteaptă, începi cu din astea!” – pentru că intelectul și dorința de a te căsători se exclud reciproc. Bine, în ultima situație ar fi argumente și în acest sens.
Eu vreau căsătoria să fie o opțiune. Opțiunea unui angajament pe care ar fi pregătit să și-l ia față de relația noastră. Opțiunea unui viitor posibil.
Rămân la fel de deschisă unui parteneriat îndelungat în absența certificatului sus menționat, dar nu pentru că „fugim” de căsătorie ci, pentru că, noi doi împreună și de comun acord simțim că ne e bine așa cum suntem.
Din principiu, când aud că „nu s-ar căsători/recăsători niciodată”, înțeleg, de fapt: nu mi-aș lua niciodată un angajament serios într-o relație de cuplu. Iar asta, în traducere liberă, pentru femei, e un soi de moartea pasiunii.
Foto: shutterstock.com
