De ce mi-am propus să rămân monogam…

„ Mi-am propus să rămân monogam, să-mi unidirecționez erecțiile, să-mi proiectez fanteziile sexuale asupra unei singure persoane, partenera de viață. Primele două îmi ies de minune, la ultima mai e de lucrat.

Singurul lucru care îi determină pe doi oameni să facă parte dintr-un cuplu de lungă durată e (scuze că sună și banal, și ca o sentință) dragostea.

Aceasta e răspunsul, dar până o descoperi, sexul poate furniza niște răspunsuri bunicele, după cum zicea Woody Allen. Pentru mine, cuplul e nu doar o formă de viață, ci și ambientul necesar și suficient vieții.

Citește și:

O de la Orgasm: Avem o relație minunată, dar partenerul meu este îngrozitor în pat. Cum e posibil?

Să ierți o infidelitate nu e deloc ușor. Alegi să trăiești cu suferința. De bună voie.

Aș putea, cred, să mai fiu singur (dedicându-mi gândurile, impulsurile și faptele unor partide de sex acrobatic cu necunoscute – nu-i rea deloc emoția cărnii care descoperă carnea, clipa în care zgomotul burților asudate care se lovesc ritmic pare genuin…),  dar nu mai vreau.

Mi-am propus să rămân monogam, să-mi unidirecționez erecțiile, să-mi proiectez fanteziile sexuale asupra unei singure persoane, partenera de viață.

Primele două îmi ies de minune, la ultima mai e de lucrat, încă mi se mai întâmplă în toiul acțiunii să am reverii imunde cu te miri pe cine am văzut recent și căreia îi fac felul într-o poziție incomodă, în timp ce zbier animalic, bifând încă un orgasm imaginar, prelung irigat.

În pofida acestor mici evadări, care găsesc că fac bine supleții spirituale și cimentează fidelitatea (vei greși mai rar cu fapta dacă-ți îngădui s-o iei pe câmpii cu gândul, cu condiția ca acel gând să nu dea frâu liber unor frustrări – ai fantezii legate de cunnilingus, experimentează-le acasă, nu în deplasare!), sunt făcut să fac parte dintr-un cuplu, mi-am dorit încă din adolescență să fac parte dintr-un cuplu în care să ne fim suficienți unul altuia, suntem bine.

În mod paradoxal, cea mai relevantă relație de cuplu din viața mea nu e cea actuală (și ultima, îmi place să cred), ci prima.

A durat zece ani, a fost prima pentru amândoi, ne-am descoperit cu nesaț unul pe altul și o consider relevantă pentru că m-a învățat că doi oameni, chiar dacă se iubesc pătimaș, cel puțin la început, nu trebuie să rămână împreună dacă au aspirații diferite.

Mi-e groază să mă gândesc dacă i-am dat multe motive de satisfacție orizontală, după cum eu însumi eram neîmplinit, aproape constrâns, într-o apropiere fizică destul de monotonă, fără strigături și explorări trupești, fără prea multe acuplări cu spaima că o facem într-un loc nepermis, fără jocuri mutual acceptate de umilire reciprocă, cu mușcături doar de dragul mușcăturilor, însă fără spaima că de data asta va fi pe bune…

Făceam dragoste pentru că simțeam dorință unul față de celălalt, însă nu mă întreba dacă ne consideram și sexi unul pe celălalt.

Practic, lipsea flama aceea pe care aveam s-o descopăr la o colegă cu care mă întindeam nebunește prin birouri goale, nu era nici măcar o problemă de (in)compatibilitate sexuală, ci, pur și simplu, de scânteie:

colega mă stârnea, deși nu arăta nici pe departe atît de bine precum titulara, nici pielea perfectă, avea pulovere care miroseau a acru fiindcă n-avea mașină de spălat și nu le storsese ca lumea, dar era ceva mai presus (prejos?) de mine, orice apropiere de ea sub o jumătate de metru genera o erecție țeapănă, habar n-am de ce, poate doar pentru că era fruct interzis, poate emana ispite olfactive…

Cinstit vorbind, există o infinitate de lucruri care îi pot face pe doi oameni să rămână împreună – nu toate sunt simpatice, înălțătoare sau demne de urmat.

Câtă vreme există un interes reciproc, provocat de un devotament mistuitor sau chiar de calcule meschine, un cuplu rezistă.

E greu să generalizezi, dar nu religia, nici specia din care facem parte, nici măcar epoca în care trăim nu ne aduc împreună, ci ceva inefabil, dincolo de pattern-uri sociale.

Ce ne desparte poate avea iarăși infinite motive: cel mai adesea, ne despărțim din cu totul alte motive decât cele invocate. Fisurile apar când se acutizează, în cuplu, conștientizarea nepotrivirii.

Sau a potrivirii, ca în bancul cu nomadul care voia să divorțeze din cauza potrivirii de caracter: onorată instanță, eu sunt leneș – ea e leneșă, eu fustangiu – ea e rea de muscă etc.

Am văzut pe Facebook cupluri deosebit de neconvenționale – asiatici care se consideră foarte fericiți alături de păpuși gonflabile –, doar că eu nu cunosc personal oameni în relații neconvenționale.

Sau, mai bine zis, oi cunoaște destui, doar că nu știu asta despre ei (poate nici ei nu știu despre ei!). Oricât aș fi de deschis, cel puțin așa mă cred, nu sunt swinger – mă rog, ipotetic vorbind, nu mi-aș interzice un menage à trois, dar îmi repugnă ideea de a-mi închipui partenera încinsă de altcineva.

Cred că nu s-a pierdut nimic, cu feminismul, în pofida progresului de toate felurile, în relația dintre bărbați și femei. Gelozia, pasiunea, posesivitatea, obsesia, dominarea, compromisul, sexul normal, oral sau anal sunt vechi de când lumea.

Am să fac exces de franchețe și am să spun că, personal, găsesc feminismul iritant, dar și ațâțător. Îmi plac femeile deștepte, independente, creative, dar știu că poate fi incomod, o pacoste să trăiești cu ele.“

Foto: Shutterstock