Decât să își recunoască greșelile, părinții mei preferă să mă umilească
Părinții mei puteau fi la fel ca oricare alții: imperfecți, umani, supuși erorilor. Dar nu sunt așa. Au ales ceva diferit. În principiu, pentru binele lor exclusiv.
Citește și:
De ziua mea, nu am răspuns la telefon părinților mei
Vacanța cu soțul: dacă eu sufăr, el se poate distra
Cred cu tărie că nu este corect să ne acuzăm părinții pentru anumite neajunsuri. Dacă ne evaluăm la rândul nostru, vedem cu mai multă sinceritate că, deseori, chiar și cu cele mai bune intenții, putem greși, putem răni pe cineva, putem avea eșecuri.
Mi-am spus mereu că și părinții mei sunt oameni, au limitele și defectele lor. Am încercat să îi accept așa cum sunt. Din păcate, ei, la rândul lor, nu doar nu s-au interesat să afle cine sunt eu, dar au preferat să mă eticheteze negativ cu orice ocazie.
De ce? Pentru că astfel, ei puteau fi martiri. Astfel, ei, în ochii lor și urechile celor dispuși să îi asculte, erau victime.
Părinții mei au divorțat. Povestea clasică: tata m-a abandonat plecând de acasă, iar mama și-a văzut de viața ei plasându-mă la sora ei, mătușa mea, care nu avea copii, dar mă adora pe mine.
Am crescut cu această mamă de împrumut, temându-mă de orice posibil contact cu părinții biologici. Tata era agresiv verbal, adora să umilească și să jignească.
Îl știam de ce este în stare dinainte de a divorța. Aveam 11 ani când a plecat și am resimțit abandonul ca pe o suferință, dar și ca pe o eliberare.
Plecase din casă motivul temerilor mele, judecătorul meu cel mai aspru, tiranul de care mă temeam. Mama, la rândul ei, era o veșnică adolescentă. Considerându-se înțeleaptă, a dat mereu în jur (și mie) sfaturi de viață pe care numai ea însăși nu le-a aplicat. Știa cum se cresc copiii, care e locul fiecăruia și cum să ai grijă de viața ta fără să te cufunzi în rolul de părinte.
Prin urmare, nu m-a crescut ea, mi-a repetat de mii de ori că ea e ca o prietenă pentru mine, iar locul meu era în liniște, departe de ea. Altfel, eram certată, pedepsită, ignorată.
Orice formă de manifestare a mea, care contravenea nevoilor ei de moment, era întâmpinată cu furie și izgonire. Am învățat să mă mișc precum o umbră în preajma ei, nu știam niciodată ce dispoziție are.
Anii au trecut, iar eu am conștientizat că așa cum există părinți mai răi, există și părinți mai buni. Am avut-o model pe mătușa mea care, în ciuda tuturor neajunsurilor materiale pe care le înduram împreună, m-a iubit și m-a crescut.
Odată cu trecerea timpului însă, am avut curaj să îmi înfrunt cei doi părinți. Să spun mamei că rolul ei era de părinte și nu de prietenă. Să le spun amândorura că m-au abandonat simultan.
Tatălui meu, că nu vreau o relație cu el întrucât nu s-a schimbat deloc (ne-am reîntâlnit, întâmplător, eu urmând cursurile unei universități unde preda și el).
Am încercat, într-o primă etapă, să văd dacă îi pot iubi așa. Am conștientizat numai câtă furie și durere am adunat.
Maică-mea îmi spune că sunt o nerecunoscătoare. Probabil faptul că m-a depus la mătușa mea și nu la vreun orfelinat e motiv de veșnică îndatorire.
Taică-miu spune tuturor că sunt o ratată și o stricată. Vorbe de duh prin care se scuză că nu poate avea relații cu un astfel de copil care l-a dezamăgit profund. Sunt scuzele lor pentru a se dezige de propria progenitură. Dureros.
Nu voiam decât doi părinți care, o dată în viața lor, măcar să recunoască faptul că au greșit. Taică-miu mi-a spus că singura lui greșeală a fost să se însoare cu mama. Că și-a irosit viața. Iar maică-mea, că regretă că a făcut un copil.
Așa au înțeles ei să își recunoască greșelile. Eu i-am lăsat în urmă. Nu fără răni și suferințe… ale unui copil care nu înțelege de ce părinții ei cred că supraviețuirea lor depinde de moartea lui. Fie ea și una simbilică, emoțională.
Foto: 123rf.com
