Despre părinții care te fac pentru ei, nu pentru tine
Deseori aud părinții cum spun că e bine să ai pe cineva care să îți aducă un pahar cu apă la bătrânețe. Eu sunt produsul unor astfel de părinți. Hai să vă spun cum e pentru noi, copiii.
Citește și:
Am vrut să discut cu mama despre lucrurile care m-au marcat. Mai bine nu încercam…
Mama m-a ajutat să fiu azi o persoană echilibrată, sigură pe ea și încrezătoare
Părinții mei cu certitudine m-au făcut pentru a avea pe cineva care să îi îngrijească la bătrânețe. Mai mult, au avut grija să îmi inspire sentimentul datoriei față de ei, încâ din tinerețe.
Și, cum cel mai bine funcționează șantajul emoțional și sentimentul de vină, le-au combinat pe amândouă pentru rezultate garantate.
Am vrut să plec în alt oraș la facultate, dar nu am putut. Nu erau pregătiți ca eu să părăsesc „cuibul” și nici eu suficient de matură încât să spun că fac ceea ce îmi doresc eu pentru mine, nu ce vor ei. Dar trebuia să râmân acasă.
Pentru că mama mă iubea foarte mult. Cum? Eram fileul dintre ea și tata, dintre scandalurile lor, mai ales când tata se îmbăta.
De ce să plec eu la facultate când puteam să îmi dedic viața unei mame care nu a divorțat? Mai mult, cineva trebuia să aducă un venit în casă.
Tata își bea salariul, iar mama nu muncea. I-am spus mamei să divorțeze, că asta nu e viață.
Credeam că îmi va spune că nu știe din ce să trăiască și se teme. Din contră, am avut un scandal imens că îmi bat joc de familia mea și cei care mi-au dat viață.
Doar pentru că tata are o problemă nu este motiv ca eu să vreau să „îmi iau tălpășița” sau să îi spun ei să o facă. Sunt o nerecunoscătoare!
Aveam 17 ani, nu știam prea multe. M-am simțit vinovată. În paralel cu facultatea aveam un part-time. Banii îi dădeam în casă, era răspunderea mea. Mama gestiona venitul meu. Tata bea o parte din el.
Am terminat facultatea și m-am angajat. Bucurie mare: urma să aduc mai mulți bani în casă. Dacă voiam să îmi cumpăr ceva, mama mă acuza de egoism.
Îmi înșira nevoile casei și care sunt prioritățile. Îmi amintea că am haine și nu îmi trebuie nimic, de mâncare se ocupă ea. Îmi amintea că și ei au făcut asta pentru mine cât am fost mică.
Abia la 35 de ani am plecat de acasă. Traumatizată, după ce l-am văzut pe tata dându-i o palmă mamei. După ce mi-a zis că, dacă am ceva de comentat o încasez și eu. Să am grijă să aduc banii în casă în continuare și nu avem probleme….
Sunt convinsă că nu toți părinții sunt așa. Dar de câte ori aud sintagma „să ai cine să îți aducă apă” mă înfurii.
Eu am fost handicapată emoțional și șantajată să fac asta jumătate din viața mea. Sunt un copil născut din această rațiune. Ca și cum nu aș avea viața mea, sau ea ar fi secundară în raport cu nevoile părinților mei.
Nu o pot spune părinților, am spus-o unui terapeut și aici, în confesiunea asta: un copil îl faci pentru el, nu pentru tine. Iar dacă îl vrei, fii pregătit să te sacrifici tu, ca părinte, nu pe el.
Foto: shutterstock.com
