Dreptul la maternitate ar trebui, uneori, revocat…

Am asistat recent la cateva prezentari medicale despre nevoile mamei infectate cu HIV. Și ale copilului. Pentru că avem cu toții dreptul la maternitate…

Citește și:

Nu vreau să devin o mamă care vorbește doar despre copilul ei

Să divorțez e ușor, să rămân căsătorită e adevărata provocare!

Sunt foarte multe discuții generate de alegerea femeilor de a deveni sau nu mame. Daca nu fac copii, sunt ciudate, sunt criticate, li se spune că ăsta e „rolul femeii” și nu își fac „datoria”. Sunt numite egoiste. Chiar și atunci când argumentele lor sunt logice.

Dacă fac prea mulți copii sunt inconștiente. Cu ce îi cresc? …Cum te ocupi în vremurile de azi de 3 copii? Ai ce să le oferi? Ești sigură că sunt echilibrați emoțional? Că au tot ce le trebuie?

Evident, sunt de părere că fiecare are dreptul de a decide ce își dorește, ce poate să facă și ce urmează să facă. Așadar, că nu vrei niciun copil sau ai decis să faci cinci, este fix problema ta.

Bineînțeles, cu cât este o decizie mai asumată, cu atât mai bine. Nu de alta, dar deseori astfel de decizii ajung să ne privească și pe noi, cei din jur, care trebuie să înțelegem că anumite persoane se descurcă greu (au cinci copii și niciun părinte nu are serviciu) sau că lipsa copiilor (din proprie inițiativă) rezultă în deranj dacă ocupăm spațiul cu ai noștri.

Ca o scurtă prezentare a mea, sunt mama unui singur copil. L-am făcut la 34 de ani, când m-am simțit eu pregătită să îl cresc și când am considerat că am, cu adevărat ce să îi ofer: material, emoțional, logistic. Nu vreau mai mulți, dar asta este hotărârea mea și e la fel de subiectivă ca a unei femei care nu își dorește niciunul sau a uneia care face (foarte) mulți.

Și totuși, prin natura muncii, am asistat recent la o prezentare, în domeniul medical, în care au fost discutate cazurile unor copii infectați cu HIV, născuți din mame seropozitive. Și m-am cutremurat.

Voi cum ați reacționa să aflați (cu lux de amănunte, întrucât erau prezentări de caz) despre chinurile unor copii care au murit la vârste între 12-16 ani, datorită unor complicații de pe urma unei boli banale? Ce ați simți să aflați că acei copii erau cazuri clinice de depresie? Că s-au chinuit câțiva ani, apoi au decedat. Pentru că sistemul lor imunitar nu a rezistat.

Prin natura meseriei mele am învățat să mă implic, să încerc să ajut, să fac tot posibilul să rezolv, dar să și iau rezultatul ca atare. Dar am perceput altfel aceste cazuri. Le-am perceput precum agresivitatea supremă la adresa unui copil. O condamnare la moarte din partea unei dudui seropozitive, care a decis să se reproducă. Și nu mi se pare normal.

Nu mi se pare normal nici să aud echipe de medici care lucrează împreună pentru a consilia astfel de mame „măcar” să nu nască natural și să nu alăpteze. Oameni care supraveghează astfel de cazuri în speranța că le cresc șansele de viață. Și nu vorbesc despre mame seropozitive care sunt toate cazuri sociale și nu putem avea pretenții de la ele.

Sincer, consider că maternitatea pentru o femeie care nu are ce oferi unui copil, este o aroganță. Este o părere pe care de regulă o păstrez pentru mine.

Nu înțeleg femeile care se vaită că nu au cu ce să își crească copiii, pentru că nu pot scăpa de întrebarea „de ce i-ai făcut?”.

Nu cred că rolul femeii este de a chinui copii sub orice formă, numai pentru că una dintre funcțiile date de natură este abilitatea de a se reproduce.

…Dar pentru astfel de cazuri extreme, în care copiii trăiesc chinuiți, doar pentru a muri de tineri, aș interzice cu totul maternitatea. Nu există consiliere care să amelioreze această realitate tristă: condamni un copil la moarte doar ca să te reproduci?

Foto: shutterstock.com