După divorț m-am concentrat cel mai mult pe copii și comunicarea cu ei
„Am trecut prin două divorțuri, ambele inițiate de mine, ambele necesare pentru mine, ambele dureroase pentru toate părțile implicate.
Primul divorț a planat asupra mea și a fostului meu soț încă de la început. Din start, a fost o relație de compromis. Căsătoria cu D., primul meu soț, a presupus plecarea mea din România, în condițiile în care nu făcusem vreodată un scop din asta, adaptarea aproape forțată la un nou stil de viață, apoi descoperirea treptată a unei realități de cuplu care nu avea nimic a face cu ce îmi doream eu.
Am trecut atunci prin cele mai crunte momente de depresie, aveam zile în care efectiv nu mă puteam da jos din pat, când nu îmi mai doream nimic, decât să dorm, ca să nu mai conștientizez durerea și disperarea prin care treceam.
El era născut și crescut în capitalismul american, iar valorile sale erau legate strict de partea pragmatică a vieții. Eu aveam o cu totul altă structură și, dincolo de asta, mă luptam cu dorul de casă, de prieteni, de mine însămi, pentru că o vreme nu am mai știut cum sunt și ce caut acolo.
Eu îmi doream copii, el – nu. E adevărat că, din punct de vedere material, nu îmi lipsea nimic, dar asta nu însemna nimic. Țin minte că la un moment dat a răbufnit plin de frustrare: Why can’t you just be happy, you bitch?.
M-am separat de el, am făcut un master în Publishing, am început să lucrez ca redactor la o editură. M-am mutat singură la marginea unei păduri și acolo am rămas pentru tot restul șederii mele în America.
Citește și:
Nu vreau să fiu părinte pentru părinții mei
A fost un soi de exil asumat, care mi-a prins bine până la un punct. Trei ani mai târziu, a venit momentul când singurătatea a început să «ronțăie» serios din mine.
Aveam 27 de ani și simțeam cum mă îndepărtez din ce în ce mai mult de oameni, cum mă izolez din ce în ce mai mult și asta în timp ce mie îmi era un dor teribil să iubesc. Nu neapărat să fiu iubită, cât să iubesc.
Și atunci, în timpul unei călătorii în țară, l-am cunoscut pe D. Am revenit în România, în același an ne-am și căsătorit, iar un an mai târziu aveam deja primul copil.
Al doilea divorț a fost cumplit, sfâșietor, absolut teribil, pentru că îl iubeam și nu aș fi crezut niciodată că nu vom îmbătrâni împreună.
Aveam o familie perfectă, doi copii minunați, nu eram măcinați de niciun fel de conflict, nu îmi amintesc să fi intrat cu el vreodată în vreo polemică. De altfel, el rămâne unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Dar s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de altcineva – țin minte că vreo șase luni după ce mi-am dat seama ce mi se întâmplă, am tot luptat să mă conving că mi se pare, am evitat cât am putut de mult contextele în care mă aflam în prezența celui la care ajunsesem să mă gândesc non-stop.
Am ajuns rapid în pragul unei crize de identitate – eram acum față în față cu o versiune a mea pe care nu o cunoșteam deloc, nici măcar nu știam că există.
Eram într-un scenariu în care eu trădam încrederea unui om care nu greșise cu nimic față de mine, puneam în pericol două familii: pentru că și cel de care mă îndrăgostisem și care, la rândul lui, se îndrăgostise de mine, era căsătorit.
Primul impuls a fost să discut cu soțul meu, să îi cer cumva ajutorul. Dar a refuzat o discuție reală pe tema asta. În cele din urmă, mi-am dat seama că trebuie să fac ce e bine pentru mine și, mai ales, că trebuie să rămân onestă față de mine, chiar dacă asta însemna un tăvălug de traume și schimbări la capătul căruia nu eram sigură ce ne așteaptă.
Țin minte că partea asupra căreia m-am concentrat cel mai mult în perioada aceea au fost copiii și comunicarea cu ei. Deși aveau doar trei, respectiv, patru ani la momentul acela, am discutat cu ele, le-am explicat că mama și tata nu vor mai fi soț și soție, dar că mami rămâne mami și tati rămâne tati pentru ele, că asta nu se va schimba niciodată.
Comunicarea a fost extrem de importantă și pentru noi, adulții. Am ajuns să abordez frontal subiectul, să mă forțez pe mine să discut cu D, tot ceea ce trăiam, să vorbesc cu celălalt și chiar cu soția lui despre ce ni se întâmplă.
Divorțul a fost sfâșietor, dar nu mai sfâșietor decât ce trăisem în ultimele luni. Încet, lucrurile s-au așezat. Am rămas foarte apropiați de tatăl copiilor și el de noi, face parte din familie în continuare, oricât de ciudat ar suna asta pentru unii.
Copiii au crescut fără să fie privați vreodată de prezența tatălui lor; în același timp, sunt foarte atașați de partenerul meu de azi, iar relațiile dintre noi, adulții, sunt cât se poate de calde și civilizate.
Însă asta se datorează, în primul rând, lui D. și R., care au avut extraordinara putere de a înțelege și de a respecta alegerile și nevoile mele, în special cele legate de păstrarea unui mediu cald și sigur pentru copii.
Și mai cred că a existat suficientă iubire în noi, toți, cât să ne acceptăm reciproc nevoile și alegerile făcute, chiar dacă au existat momente teribil de dificile.“
Foto: Shutterstock
