După divorțul părinților mei, mama m-a învățat să îl urăsc pe tata

Aveam 10 ani când tata a plecat. Iar divorțul părinților mei m-a afectat mult timp. Îl iubeam pe tata, dar am rămas cu mama. Iar ea m-a învățat să îl urăsc și să stau departe de el.

Citește și:

Mama mi-a spus toată viața că nu merit nimic

Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Tata îmi spunea povești

Îmi amintesc și acum că până la vârsta de 10 ani, cel mai mult iubeam două persoane din familie: pe tata și pe bunica. Mama era mai rece și autoritară.

Ea a crezut mereu că cea mai bună metodă să crești un copil este teama. Așa că m-a învățat să îmi fie teamă de ea, să nu trec peste cuvântul ei, să nu îmi exprim vreo părere în dezacord. Să râd la glume indiferent dacă îmi plăceau. Să fie ea subiectul principal. Tot universul să se învârtă în jurul ei.

Tata nu a mai suportat-o și a plecat. Iar universul meu a fost zguduit pur și simplu.

Când eram mai mică tata obișnuia să îmi spună povești. Inventase o poveste cu o pisică foarte curajoasă care intra în tot felul de buclucuri, dar ieșea mereu câștigătoare. O chema pisica Turbo.

Și acum râd uneori când îmi amintesc ce povești inventa. Nu le-am uitat niciodată. După ce a plecat, seara la culcare, obișnuiam să închid ochii și să îmi imaginez că e acolo lângă mine spunându-mi povești.

Mama nu mi-a spus niciodată nicio poveste. Am o poză de când aveam trei ani, stau lângă mama și ea ține în brațe o carte cu povești. Sincer, sunt șanse să le fi citit pentru ea, iar eu, întâmplător să fiu prin preajmă.

Nu am cunoscut vreo latură drăgăstoasă a ei. Da, avea momente de „hai să părem o familie normală” dar le simțeam impuse, forțate.

Dacă voia să mă scoată la plimbare, când eram deja adolescentă, nu conta dacă am și chef. Dacă spuneam „nu” aveam  un întreg scandal despre tupeul pe care îl am să „o contrez”.

Iar apoi urma pedeapsa: nu ieșeam cu ea, nu mai aveam voie o săptămână cu prietenii. Nu pot spune că nu aveam de ales, nu? Dacă voiam o șansă să mă văd cu ei, mă conformam pretențiilor mamei.

Poate e adevărat că fetele sunt mai apropiate de tați. Cel puțin, acesta a fost cazul meu, până la o vârstă. După plecarea lui, singurul meu aliat a fost bunica din partea mamei. Locuia cu noi, ea avea mai multă grijă de mine.

Totodată, ea era cea care mă asculta și ținea cont și de ce îmi doream eu. Uneori, când voiam să fac ceva anume și știam că maică-mea îmi va interzice, îi ceream ei voie. Poate spuneți că e o formă de manipulare. Pentru mine, era singura formă să mai conteze ocazional și ce vreau eu.

Altfel, aș fi crescut știind că unicul meu rol este să respect reguli, să mi se spună ce să fac și ce nu… și să nu îndrăznesc să ies din aceste limite.

 

Când tata a plecat…

…m-am simțit singură și abandonată. Pleca eroul meu. Mi se părea frumos, puternic, curajos și știam că mă iubește. Cum să pierd așa ceva?

Bineînțeles, acum, pot spune că tata nu a fost neapărat frumos, ci prezentabil, nici foarte puternic, neavând un fizic impresionant (este mai degrabă subțire și nu foarte înalt), iar despre curaj… nu mai știu ce să spun. Dar știu că m-a iubit în continuare.

Părinții mei se certau frecvent. Din acest motiv, deseori rămâneam la bunici, ca să nu asist chiar la toate scandalurile. Știu că mama îl jignea foarte urât, iar el, de cele mai multe ori îi spunea doar „tu nu ești sănătoasă la cap”.

Cel puțin, cam asta am auzit din certurile la care am asistat. Și acum îmi amintesc pentru că, mult timp după aceea, îi dădeam dreptate tatălui meu. Nu cred că e foarte sănătoasă la cap mama…

Înainte să plece, tata a purtat o discuție cu mine. Mi-a spus că va cere instanței să mă încredințeze lui, dar probabil sunt șanse mai mari să rămân cu mama.

Tataia lucra în poliție, iar pe vremea aceea (acum 30 de ani) nu se punea problema să mă ia cineva de lângă mama. Apoi tata mi-a zis că mă iubește și că nu e vina mea. Și că mă va iubi mereu și într-o zi vom fi din nou la fel de apropiați.

Dar mi-a spus că nu mă va părăsi niciodată. Iar eu am crescut crezând că m-a mințit, pentru că șapte ani nu l-am văzut.

După plecarea lui am plâns mult timp, iar maică-mea începuse să mă pedepsească pentru că plâng după „nenorocitul ăla”.

Apoi s-a enervat și mai tare și mi-a spus că mă dă afară din casă dacă mai îndrăznesc să îmi bat joc de ea, fiindu-mi dor de tata. Eram mică și m-am panicat. Credeam că voi muri dacă mă dă afară.

Am început să mă ascund. Să mă prefac, ca să nu mă alunge. Iar ea a continuat să îl înjure și să îmi vorbească rău de el. Mama mi-a zis că tata și-a găsit o altă femeie și că va face un alt copil. Că de mine s-a săturat. Că mă minte că mă iubește doar ca să o chinuie pe ea.

Aveam 11 ani când m-am întâlnit cu tata în cartier. Mă aștepta să ies la joacă pentru că voia să mă vadă. M-am bucurat să îl văd, apoi mi-a fost teamă de ce se va întâmpla dacă află mama.

Tata mi-a spus că poate fi secretul nostru, dacă eu așa vreau. Mi-a dat bani și gumă de mestecat. Se apropia ziua mea și mi-a spus să îmi cumpăr păpușile care știa că îmi plac. Eram copil și m-am bucurat.

L-am întrebat dacă vine la ziua mea și l-am văzut că plânge. Mi-a zis că nu poate, dar că se va gândi doar la mine toată ziua aceea, și înainte, și după. I-am zis că mai vreau să îl văd.

Când am urcat în casă, mama m-a văzut că mestec gumă și m-a întrebat cine mi-a dat. Fără să îmi dau seama, i-am spus că tata. M-a bătut urlând și țipând că sunt o nenorocită căreia îi pasă de guma de mestecat.

Mi-a luat banii de la tata pe motiv că ăia sunt bani de mâncare nu de prostii și oricum nu îi merit. Mamaia m-a scăpat de furia ei atunci. Dar nu s-a oprit acolo.

Zilnic îmi povestea că tata a bătut-o și mie nu a vrut să îmi povestească, doar ca să mă protejeze. Apoi că nu sunt în siguranță cu tata. Că se poartă frumos, dar se preface.

La scurt timp, tata a venit din nou să mă vadă. I-am zis că mama mi-a interzis să îl văd pentru că e un om rău și să nu mă mai caute. Am fugit plângând. Nu știam dacă e adevărat, știam că îl iubesc pe tata, dar îmi e teamă de ce mi-ar face mama dacă află.

 

20 de ani mai târziu

Aveam 17 ani când l-am revăzut pe tata. A mai încercat să mă caute, dar mă ascundeam de el. A venit și la noi acasă, dar mama l-a amenințat cu poliția dacă mai vine.

Abia la 17 ani am avut curaj să îl rog să îmi povestească el ce s-a întâmplat. Abia atunci l-am ascultat fără să îmi pese ce ar zice mama. Și l-am crezut.

Că mama era aprigă și mereu furioasă. Că nu îi convenea nimic și nu pe el îl voia. La un an după ce a plecat tata mama s-a căsătorit cu un alcoolic. Din fericire pentru mine, am stat mai mult cu bunica, nu cu ei.

Ajunseseră să se bată, iar ea nu mai avea niciun interes față de mine. Din când în când mă obliga să stau cu ei, dar era groaznic acolo. Îmi era frică de scandalurile lor.

Oricum, mă voia în preajmă ca să îmi reamintească de cât de nenorocit este tata. Nu știu cât de minunat i s-o fi părut al doilea soț.

Când s-a măritat, mie doar mi-a pus în vedere să mă port frumos cu soțul ei. Nu m-a întrebat ce cred. Nu contam. A fost un alt mare șoc după plecarea lui tata.

Mamaia m-a protejat cât a putut. Deși într-o primă etapă era și ea furioasă pe tata că plecase (deh, era de partea fiicei ei), după aceea ea nu îmi vorbea urât de tata. După ce tata mi-a povestit relația cu mama și motivele plecării, mamaia a confirmat. Iar eu am ales să mă mut cu tata.

Abia de atunci am avut o viață cât de cât firească. Tata nu s-a recăsătorit, dar are o parteneră. A apărut mai târziu, când eu aveam 23 de ani și eram deja la facultate.

Și acum mă amuz grija cu care tata nu știa cum să îmi vorbească de ea. Îmi amintesc ușurarea lui când i-am spus că nu vreau să rămână singur. Partenera lui este o femeie drăguță și se poartă frumos cu mine.

Evident, motivul este unul clar: tata mă iubește. I-am lipsit în toți acești ani și uneori încă se mai simte vinovat că nu a făcut mai multe pentru mine. Că nu s-a luptat mai mult.

Nu este nevoie să o facă, desigur. Pentru că și eu îl iubesc, iar trecutul l-am iertat. Da, aș fi fost mai fericită dacă mă lua cu el. Dar m-am bucurat că am fost fericită după aceea.

…Chiar dacă poate prea puțin timp. Când aveam 30 de ani tata a murit de cancer. Am rămas fără el, dar am rămas cu iubirea pe care mi-a purtat-o.

Știu că am fost un copil dorit, iar ura pe care mi-a indus-o maică-mea a fost doar o fațadă. Nu l-am urât niciodată pe tata. Din contră, l-am iubit mai mult decât pe oricine.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com