Eu si vioara – o prietenie pe viata
O pasiune autentica revine in viata ta chiar si atunci cand o ignori. O cititoare a revistei Psychologies ne-a povestit de ce a renuntat la vioara si ce a determinat-o sa cante din nou, dupa multi ani.
Am invatat sa cant la vioara asa cum am invatat, in copilarie, o limba straina (adica din dorinta de a face pe plac mamei mele).
Exersam la inceput de 3 ori pe saptamana, apoi zilnic, spre disperarea tatalui meu care incerca s-o convinga pe mama de inutilitatea unui asemenea demers, data fiind totala mea lipsa de talent.
A insistat sa raman doar la orele de franceza, unde lucrurile stateau ceva mai bine (si macar nu-i amenintau linistea cand picta).
N-a convins-o, evident, pe mama, asa ca am continuat, fara sa imi dau seama daca imi place sau nu.
Am invatat mai departe pentru ca asa trebuia si atat. Dupa un timp a venit primul premiu, au urmat apoi altele, in concursuri tot mai dificile care mi-au lasat, in afara diplomelor, amintirea golului in stomac din momentul in care, pe scena, imi potriveam vioara sub barbie.
Dupa vreo zece ani, dintr-odata, am hotarat ca nu ma mai inscriu in concursuri, sa nu dau la facultatea pe care o visa mama pentru mine si sa ma apuc de medicina. Asa incat, o vreme am inchis-o in cutia ei neagra.
M-a insotit insa peste tot: in garsoniera de camin, cand am plecat la facultate, in micul apartament primit de la ai mei, apoi in casa in care m-am mutat dupa casatorie…
Sotul meu ma intreba „De ce o mai iei? Nu canti niciodata… Chiar, de ce nu canti?”. „Nu mai stiu pe unde-mi sunt caietele de note”, ii spuneam si treceam la altceva.
Intr-o zi, cand fiul meu de 4 ani m-a intrebat ce este in cutia lucioasa din biblioteca, m-am oprit in loc coplesita dintr-odata de amintirea frumoaselor sunete, a minunatelor zile, saptamani, luni in care, copil fiind, invatasem sa cant la vioara.
Si am simtit ca toate parerile de rau adunate pentru timpul meu de joaca insuficient disparusera fara urma. Imi aminteam doar senzatia minunata si magica pe care mi-o dadea compunerea in aer a frazelor muzicale.
Mi-am privit ca prin vis varfurile degetelor de la mana stanga, asteptandu-ma sa revad bataturile pe care corzile ei mi le facusera cu mult timp in urma.
Si, emotionata, ca la revederea unui prieten vechi, am scos-o din cutia captusita cu matase rosie, i-am acordat strunele, apoi, in fata fiului meu, ca altadata pe scena, mi-am potrivit-o pe umar si am cantat prima bucata muzicala care mi-a venit in minte.
Desigur, sunetele mi-au iesit imperfecte si tremurate, dar lui Mihai i-a placut darul meu si m-a aplaudat cu incantare, cerandu-mi sa mai cant, sa mai cant…
Si apoi sa-i povestesc si sa-i promit ca-i arat premiile si articolele din ziar si tot ce mai pastra bunica din „vremurile de glorie”. Draga mea mama ar fi meritat un copil mai ambitios, cu siguranta.
Nu mai pot sa cant majoritatea pieselor din vechiul meu repertoriu si nu voi mai ajunge niciodata la performanta, dar de atunci ne-am reconciliat, eu si vioara, si cant cu placere, cant cu aducere aminte, cu bucurie si cu regasire – a mea si a altora.
De Dana
Citeste si:
3 semne ca pasiunea ta este autentica
Foto: shutterstock.com
