Fobie?! Pentru mine dentistul este un fel de ceasul rău, pisica neagră și tramvaiul 13…
Știu ce este aceea o fobie pentru că o simt de câte ori trebuie să merg la dentist. Atac de panică, frică paralizantă, reacții de apărare sau de atac… toate la pachet.
Citește și:
Fiica mea este dependentă de jocuri de noroc și nu știu ce pot să fac pentru ea
Confesiuni: Ce înseamnă să fii un părinte bun?
Nu trebuie să mă întreb cum arată o fobie, pentru că trăiesc una. De fapt, sincer, aș prefera să am parte de o fobie de crocodili sau de sequoia gigantea, orice numai ceva absolut necesar nu. Respectiv, dentistul. Care, vreau nu vreau, îmi e mai mult decât necesar. Iar eu, mai mult decât speriată de bombe.
În copilărie, părinții mei prea puțin atenți la ce se petrece cu copilul lor, mă duceau la dentist pe ultima sută de metri. Suta aceea în care orice vizită se termină cu o intervenție dureroasă sau neplăcută. Chestie absolut iubită, mai ales de copii.
Mama, draga de ea, avea și grijă să țipe la mine să nu îndrăznesc să o fac de râs și să las prostiile că îmi e frică. Dentistul, dragul de el, alt psiholog înnăscut, țipa să stau locului și să nu mă mișc cât e cu freza în gura mea. Organismul meu, pe de altă parte, se pare că e alergic la xilină. Motiv pentru care, traseul era același: dentist-frică de moarte-salvare ulterior. Concluzia părinților mei? Că îmi este atât de frică încât leșin. Trauma s-a instalat, fobia la fel.
Una peste alta, anii au trecut, dar fobia mea nu. Iar dacă în copilărie se mai străduia careva să înțeleagă teama, la 42 de ani sunt o feerie pentru orice stomatolog. În primul rând nu accept niciodată studenți în cabinet: stomatologul și asistenta, atât. În al doilea rând, nu mă așez imediat pe scaun ci întâi trebuie să vorbesc cu mediul.
Evident, între altele îi spun și ce părere am eu despre ce e în gura mea. Chestie adorată de orice medic. Ce caut însă, în acele momente, este să mă simt confortabil cu el, să simt că încep să îl cunosc, să stabilesc un minim nivel de încredere și să îmi calmez naibii pulsul.
Oricum, panica rămâne aceeași și nu din teamă de durere ci… teama de a mă desfigura. Am stat mult timp să mă întreb: ce mă sperie? Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Și acesta este răspunsul: să greșească sau să îmi facă o porcărie și să arăt corespunzător…
Ce am reușit însă, este să găsesc un stomatolog cu nervii rezistenți și multă, multă, imens de multă răbdare. Stă cu mine înainte de a lucra. Vorbim. Mă ascultă când îi spun ce vreau și ce nu. Cântă când îmi lucrează în gură. Glumește mult. Ocazional mă ia de mână. Asistenta este un alt dar divin: mă mângâie pe cap în timpul procedurilor sau mă ia de mână.
Cum mă simt? Ca liderul unei grupe de retarzi. Îmi este o rușine imensă când mă duc acolo și mă comport în halul acesta. Nu îmi e frică de prea multe în viața asta și chiar sunt o femeie curajoasă. Totul până la dentist.
Totuși, se pare că există soluții și pentru cei ca mine… doar să ai răbdare să cauți medicul care poate înțelege că nu poți controla ceea ce simți și ai nevoie de atenție specială. Eu am avut noroc.
Foto: shutterstock.com
