Am învățat să am grijă cui dau titlul de cea mai bună prietenă

Am avut numeroase eșecuri sentimentale. Dar nicio despărțire nu m-a rănit mai mult decât cea de cea mai bună prietenă a mea. Pentru că, uneori, oamenii te pot surprinde tare neplăcut. Poate este și greșeala mea…

Citește și:

Bărbații de care TREBUIE să fugim!

Nu cred în relațiile de prietenie cu un fost iubit

Părea o tipă cool

Pe Andra am cunoscut-o la o zi onomastică. Eram cu toții într-un club, iar ea era o prietenă a sărbătoritei, pe care nu avusesem ocazia să o cunosc. Până atunci.

Înaltă, roșcată, superbă și plină de energie. Era extrem de relaxată, socializa ușor și râdea mai tot timpul. Genul de persoană care te atrage prin pozitivism, fără să pară exagerată sau deplasată.

Cumva, toate acțiunile ei îi veneau mănușă și  degaja naturalețe. Eu, o retrasă din fire atunci când sunt în societate, chiar mă gândeam ce persoană super pare a fi.

Am intrat în vorbă, mi-a plăcut simțul umorului unde am descoperit că suntem compatibile și chiar am rămas cu impresia că plec de acolo cu o nouă cunoștință valoroasă. Iar sentimentul a fost reciproc.

Aveam 32 de ani și eram director de PR într-o companie. Ea căuta de lucru. Cum ne apropiasem foarte mult în scurt timp, m-am gândit să îi ofer un post în echipa pe care o conduceam. Aveam nevoie de oameni energici și carismatici.

Bucurie, mare bucurie

Ce mă bucura destul de mult și apreciam la ea era modul în care știa să asculte, faptul că povesteam cu mare ușurință vrute și nevrute.

Despre fostul meu soț care, deși m-a rănit și am divorțat, mi-a rămas prieten, după ce s-au vindecat rănile, pentru toate acele calități care ne-au făcut, cândva, compatibili.

Despre noua mea relație cu un tip atent și manierat, dar lipsit de ambiție. Despre dorința mea de a progresa în carieră, mai mare decât nevoia de a încerca din nou să îmi fac o familie… Și era plăcut. Ușor și plăcut.

Andra în schimb, pe cât de expansivă era în public, pe atât de rezervată cu privire la viața personală.

Știu că eu vorbesc cu ușurință despre mine și că fiecare are nevoie de un timp propriu pentru a face asta. Nu mă impacientam. Îmi era cea mai apropiată prietenă. Pentru că eram o persoană de interes pentru ea.

Surprize, surprize

La scurt timp relația mea cu iubitul lipsit de ambiție s-a încheiat. Într-o perioadă extrem de încărcată la muncă. În care aveam nevoie ca toți (inclusiv eu) să fim implicați 150%.

Eu reușeam să o fac, pentru că munca e un bun refugiu. Echipa însă dădea rateuri. Pierdusem deja câteva contracte extrem de importante, motiv pentru care am cerut o ședință cu toată lumea.

Le-am expus nemulțumirile concis și i-am rugat să vină fiecare cu propuneri pentru a îmbunătăți situația. Nu sunt genul care să vorbească urât, superior sau amenințător echipei sale. Din contră. Dar eram dezamăgită.

Andra a luat cuvântul. De față cu toată lumea mi-a atras atenția că „dacă eu sunt preocupată că m-a părăsit iubitul, nu este un motiv să mă răzbun pe ei.”. S-a făcut liniște.

Eu m-am blocat, recunosc, deși se întâmplă rar. Dar era o situație nouă în care eram făcută K.O. de buna mea prietenă. În fața echipei pe care o conduceam.

Andra îmi contestase autoritatea și în alte ocazii, dar am luat acțiunile ei drept necunoaște. Drept ușor infantile. Îi explicam totul pe îndelete în speranța că ușor ușor se va adapta.

Nu avea nevoie de adaptare. Andra era invidioasă pe mine. (Pentru că aveam o carieră?!) Iar la acea ședință, recunosc, și-a ales cel mai bun moment de vulnerabilitate a mea pentru a-și da arama pe față. În realitate, cea mai bună prietenă a mea nu mă putea suporta.

Am depășit momentul. Șefa mea, la scurt timp, a concediat câțiva oameni din echipa pe care o conduceam. În funcție de rezultate. Cum pierdusem contracte, oamenii erau o cheltuială.

Din păcate, în astfel de situații, nu prea ai ce face și iei decizii dure. A plecat și Andra. Era printre ultimii veniți și, în opt luni nu se remarcase cu nimic.

Trecuseră două luni de la ședința respectivă. Deși discutasem cu ea ulterior, nu și-a cerut scuze în vreun fel. Chiar considera că nemulțumirea mea față de activitate era pornită din frustrare.

Nu pricepea că puteam fi cu toții concediați dacă pierdem contracte pe bandă rulantă. Evident, a considerat că eu am vrut să o dau afară.

La o săptămână după plecarea ei, fostul meu soț mi-a spus că avusese o relație scurtă cu ea. Că a vrut să îmi spună el și să nu aflu din altă parte.

Andra îl contactase și îl curtase. Probabil credea că amiciția mea cu el e o glumă. El mi s-a confesat că nu suporta să vorbească despre mine. Era și firesc să nu am loc în discuțiile lor și  totuși, ea le iniția.

Aștepta ca el să mă vorbească de rău. Cum nu s-a întâmplat, l-a acuzat că e un prost care încă se ține după mine. El nu a înțeles nimic din aventura respectivă, eu nici atât.

După câteva luni Andra mi-a scris. Îi era „dor” de mine și voia să ieșim la o cafea. Nici nu m-am străduit să răspund.

Probabil va crede că am rămas o frustrată. Și are dreptate. O vreme, m-a frustrat gândul că mă pot înșela atât de mult asupra oamenilor. Dar mi-a trecut. Pentru că îmi accept greșelile și învăț din ele. În special să am mai multă grijă pe viitor…

Delia S.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com