Mama avea grijă de mine… sau oare nu era chiar așa?
Mereu mi-am spus că mama a avut grijă de mine. Dar acum, stau să mă gândesc că și eu, la rândul meu, aveam grijă de ea. Oare este normal?
Citește și:
Nu vreau să fiu părinte pentru părinții mei
Relația cu sine: De ce este important să te pui pe primul loc
Știu că deseori preluăm sarcina de a ne îngriji părinții la bătrânețe, dar oare suntem conștienți că nu este datoria noastră? În psihologie, se spune că totul se transmite de la o generație, la generația următoare. Niciodată în urmă.
Noi primim de la părinți (grijă, atenție, iubire) și vom da mai departe copiilor noștri. Pentru că orice vârstă am avea, așa vom fi mereu: copiii părinților noștri.
Desigur, a-i ajuta la bătrânețe este un gest nobil și altruist. Și este sănătos să facem acest lucru cu respectarea unor limite și a nevoilor noastre.
Revenind la propria copilărie, acum că am devenit mamă, mi-am amintit o situație legată de responsabilitate și grija față de sine.
Țin minte că mă jucam în fața blocului, iar mama mă rugase să îi spun dacă plec în altă parte, să nu o fac fără să anunț, pentru că atunci s-ar panica.
Aveam cinci ani, dar știam că am această răspundere. De ce? Nu știam prea bine, dar era o regulă a mamei pe care o respectam.
Acum vremurile s-au schimbat… eu una, nu mi-aș lăsa copilul nesupravegheat în fața blocului, pericolele sunt mai multe.
Chiar și așa, conștientizez, că atunci când eram copil, cumva îmi revenea nu doar grija față de mine, ci și de anxietatea mamei care, deși nu mă supraveghea, dacă nu m-ar fi văzut în fața blocului, unde trebuia să fiu, ar fi crescut, ar fi dus la panică.
Da, este un lucru bun că avea încredere în mine și că aveam autonomie și dreptul de a ieși la joacă, de a fi lăsată liberă. Este un noroc, întrucât anxietatea ei putea lua forma supraprotecției.
Respectiv, putea să îmi interzică să ies fără ea, să stau atât cât îi permite ei timpul sau cât are răbdare să stea cu mine (și, să recunoaștem, acum că sunt mamă văd foarte clar că nu este tocmai simplu să stai la groapa cu nisip sau să ai răbdare să se mai dea și a cincizecea oară pe tobogan…).
Dar pe lângă avantajul de a fi lăsată liberă, mi se trasase o sarcină care nu mi-ar fi revenit: grija de sine și grija pentru altul. Aveam cinci ani. Știam că trebuie să stau în fața blocului, dar nu aveam puteri magice să opresc neprevăzutul.
Mă putea călca o mașină, puteam fi răpită. Cu certitudine nu aș fi prins un moment în care să o anunț că mi se întâmplă ceva rău.
Nu îmi condamn mama.. avem o relație bună, chiar și acum, 28 de ani mai târziu. Dar realizez că, deși am avut norocul să am o poveste fericită – în care nu s-a întâmplat nimic rău – lucrurile puteau sta altfel…
Foto: shutterstock.com
