Mama m-a trimis la terapie. Rezultatul nu a fost cel dorit de ea, dar m-a ajutat enorm

Pentru că nu eram ca ceilalți copii, mama a hotărât că am nevoie de psiholog. Eu nu aveam niciun chef de terapie. Și totuși, în cabinet, am cunoscut pe cineva care m-a ajutat enorm.

Citește și:

Despărțire: Unde s-a dus iubirea noastră? Nicăieri, pur și simplu s-a consumat

Ce greșeli îi poți ierta iubitului tău?

Ești un ciudat ca taică-tu!

Părinții mei au divorțat când aveam 14 ani. Tata și-a găsit o iubită mai tânără și a hotărât să o părăsească pe mama. Odată cu ea, m-a părăsit însă și pe mine.

Nu pot spune că eram extrem de apropiați, dar îl admiram. Era un spirit liber. Acum, mulți ani mai târziu, pot înțelege de ce se sufoca lângă mama. Par nerecunoscător să vorbesc astfel despre cea care m-a crescut?

Mama este o ființă dificilă. Căreia îi plac regulile. Pe care nu ai voie să le încalci. Care ține la concepțiile ei învechite și cu care rareori poți discuta. Iar dacă o faci, trebuie să ai grijă mereu ce îi spui.

Tata este jurnalist. Mereu pe drumuri, mereu deschis la noutate și incitant. În tinerețe știu că voia să devină pictor. A fost mereu talentat la desen. Din fericire, l-am moștenit.

Încă de mic desenam, uneori împreună cu el. Sunt amintiri dragi mie. Chiar dacă mult timp el a lipsit din viața mea.

Plecarea lui a fost dureroasă. Mama a făcut-o și mai dramatică. Evident, am fost martor la toată suferința ei, injuriile aduse lui taică-miu care „nu dă nicio ceapă degerată pe tine, care ești fi-su”, la urlete și izolarea ei. De mine, de lume, de orice ar fi putut aduce o notă de normalitate.

Eram bulversat. Mă simțeam straniu, nedorit, rău. Credeam că merit tot ce se întâmplă. Așa că m-am izolat mai mult. Mă închideam în camera mea și ascultam muzică. Musai rock. Dată tare.

Maică-mea venea să urle la mine. Că îi ajung problemele, nu are nevoie să fiu și eu un descreierat. Apoi, într-o zi, făcând ordine printre lucrurile mele, mi-a găsit caietul de desen. De la acel caiet, am ajuns la psiholog.

Eu desenam monștrii. Am aflat ulterior că încercam să eliberez o durere. Pe atunci, eram doar extrem de creativ în privința lor. Era etapa mea de „adolescent rebel”.

Maică-mea, când a văzut desenele a început să urle la mine că nu vrea un satanist în casa ei. M-a făcut în toate felurile. Mi-a zis că mă duce la exorcist. Bine că a ales psihologul (la sfatul unei mătuși), altfel, cine știe cu ce traume mai rămâneam…

Per total, semănam cu tata. Îmi reproșa adesea acest lucru. Sunt neatent ca el. Sunt un ciudat, cu capul în nori. Sunt rău. Trebuie să fiu ca ea, nu ca el. Faptul că și fizic semăn cu el, nu ajuta deloc.

La terapie

Ajunsesem să cred și eu toate cele. Eram atras de tot ce era întunecat. Mă îmbrăcam în negru. Ascultam Rammstein și Marilyn Manson.

Nu mă integram în niciun grup, nu mă simțeam nicăieri în largul meu. Mă relaxam doar când eram singur cu muzica și cu desenele mele.

Cu această impresie am ajuns la psiholog. Norocul meu că mama a fost scoasă din cabinet. Voiam să fiu doar eu. Măcar să aflu dacă sunt bolnav psihic. Mă vedeam spitalizat, în cămașă de forță.

Îmi acceptam soarta. Pentru că, așa cum am spus, eram și eu convins că sunt un ciudat și merit toate cele. În cabinet însă, era și o psiholoagă tânără. Era în formare.

Mi-a cerut permisiunea să asiste și, oricât de timid mă simțeam în fața fetelor drăguțe, mă bucur că am acceptat. Pentru că… în toiul poveștilor mele… când spuneam că știu că sunt ciudat, că nimeni care ascultă Rammstein și Manson nu e zdravăn…. Că însăși mesajele acestor formații sunt bolnave… a intervenit și ea.

Și țin minte și acum că mi-a zâmbit și mi-a spus: „sunt artiștii mei preferați”. Credeam că e un joc. Nu aș fi crezut-o niciodată. Ea era frumoasă, degajată, încrezătoare, zâmbitoare… mai avea și halat alb. Părea… în mintea mea de adolescent, puritatea întruchipată.

Dar am avut o discuție liberă cu ea. Nu terapie. Nu încercarea de a mă rezolva. Ci… muzică și desen. Chiar ascultam aceeași muzică. Ne plăceau aceleași lucruri. Nu, nu m-am îndrăgostit. M-am simțit acceptat.

Și în timp, în cadrul terapiei, am învățat să mă accept și eu. Să mă cunosc, să mă descopăr. Pentru mine a fost un moment important acela. Probabil de asta aveam nevoie atunci.

Terapia a funcționat și m-a ajutat foarte mult. Nu și pe mama. Încă ascult muzică rock și… sunt grafician. Unul mulțumit de cine și cum este. De mama m-am distanțat, iar pe tata l-am redescoperit. Nu sunt apropiat de niciunul, dar sunt mai apropiat de mine.

De Matei L.

Foto: shutterstock.com