Primul pas: „Când le place cu adevărat o femeie, bărbații nu mai sunt timizi sau confuzi, știu exact ce trebuie să facă!“
Faci tu ca femeie primul pas sau aștepți să fii curtată? Old school sau plină de inițiativă? Iată ce ne spun două cititoare.
„Mi se pare umilitor să-l invit eu la cafea“ – Andreea, 36 de ani
„Sunt genul de femeie care se lasă «alergată». Ador jocul seducției, mă flatează atenția bărbatului care mă caută și face tot posibilul să facă parte din viața mea; și, din punctul meu de vedere, așa trebuie să fie lucrurile.
Detest să fac eu primul pas, și nici nu l-am făcut vreodată; efectiv, mi se pare umilitor să-l invit eu la cafea, să îi scriu, să îl sun, să insist.
Citește și:
Cine e bine să facă primul pas? Bărbatul sau femeia?
Cred cu tărie că, atunci când le place cu adevărat o femeie, bărbații nu mai sunt timizi sau confuzi și știu exact ce trebuie să facă. Până la urmă, sunt niște vânători, de ce să le răpesc asta? Îi las să se simtă bărbați, că au iluzia controlului…
Poate e flatant ca o femeie să te caute, să te invite în oraș, dar eu nu pot fi așa. Îmi plac bărbații puternici, care știu exact ce vor și acționează în consecință.
M-am gândit și m-am analizat bine, nu cred că aș simți satisfacție sau împlinire să știu că eu am insistat, iar bărbatul ăla a cedat pentru că am fost eu picătura chinezească.
Vreau să mă vrea pentru că așa simte, nu pentru că l-am convins eu prin cine știe ce artificii de persuasiune. Da, el trebuie să facă primul pas! O prietenă de-a mea spunea că nimic nu trebuie pe lumea asta, însă asta este excepția care confirmă regula.
Evident, mă angajez în tot acel proces de teasing, îi dau semnalele necesare… Nevoia mea de protecție, de siguranță, nu cred că poate fi satisfăcută de un bărbat în relație cu care am făcut eu primul pas, pe care îl seduc eu, pentru că l-aș percepe slab, prea puțin masculin…
Eu sunt o fire puternică și am nevoie lângă mine de un bărbat puternic, cu care să fac echipă. Cred că la vârsta asta deja îți dai seama când o persoană te place și, dacă mie mi se pare interesant un bărbat, nu stau stană de piatră, îi arăt asta cumva – de fapt, cred că o fac involuntar.
Dar, dacă el nu face nimic mai departe, stau cuminte în banca mea, nu îl invit la cină, film etc. Cineva îmi spunea că nu e de acord cu asta, că nu lupt pentru ce vreau, dar eu nu văd așa lucrurile, pur și simplu nu mă simt bine să intru cu bocancii în viața cuiva, să mă angajez într-o campanie de cucerire ca Alexandru cel Mare.
Nu îmi plac lucrurile forțate, și asta simt că aș face… Parcă se pierde toată magia, toată feminitatea mea, iar masculinitatea lui e diminuată…“
„Cam acesta este primul meu pas: să accept“ – Cristina, 38 de ani
„Pentru mine, primul pas poate însemna multe lucruri. Spre exemplu, am o colegă care, atunci când cere admirație din partea bărbaților, începe să vorbească mai tare și să râdă zgomotos. Vrea să fie văzută și… abordată.
Sincer, eu nu aș apela la această formă de evidențiere în public. Dar este un prim pas. Am, de asemenea, amice care au curajul să flirteze cu un bărbat care, într-o primă fază, nu își arată disponibilitatea în vreun fel.
Uneori au succes, alteori – nu. Le consider curajoase, dar, din nou, nu aș face asta. Și nu pentru teama de respingere neapărat, ci pentru că am impresia că dau cu misterul de pământ atunci când îmi expun disponibilitatea și ies la atac.
Mai mult, făcând așa, îmi arăt disponibilitatea pentru… ce? Dacă aș vrea o noapte de sex, poate ar fi exact abordarea necesară. În alte condiții însă, nu. Cu siguranță, este doar o opinie a mea, personală, în ceea ce mă privește.
Iar dacă reiese de aici că îmi petrec timpul pe la mânăstiri și lectura mea de căpătâi este formată din texte de teologie, e minunat. Evident, nu stau așa lucrurile.
Sunt vinovată de a mă simți atrasă de jocul vânătorului, care îi stă atât de bine unui bărbat. Cred că femeile trebuie curtate și cucerite.
(Totuși, adevărul este că realitatea bate teoria, motiv pentru care, dacă vânătorul este ceacâr, prefer să ne ignorăm elegant.) Îmi place când cineva își arată disponibilitatea de a mă cunoaște și are curajul să mă abordeze.
Și spun «curaj», pentru că, de regulă, trec drept o tipă ușor inaccesibilă. Dar să nu spuneți nimănui că e din timiditate! Rămâne între noi. Prefer imaginea too cool pe care o percep ceilalți.
Ce fac, în schimb, atunci când îmi place un bărbat, chiar înainte de a mă aborda, este să selectez oferta. Cred că, pentru mine, acesta este primul pas. Când, dintr-un grup, știu deja pentru cine pot fi disponibilă și pentru cine nu.
Aleg să zâmbesc, să fiu curioasă, să pun întrebări și să fiu interesată, atunci când îmi place bărbatul. Flirt de dragul artei nu o să-mi iasă niciodată. Dacă nu îmi place tipul, tot harul de Don Juan nu îl ajută să treacă de masca monahală cu care mă înarmez.
Chiar și pentru dățile în care am stat seara pe site-uri de on-line dating, la fel am procedat. Am vorbit cu foarte puțini bărbați, doar dacă au inițiat ei conversația și doar dacă profilul și începutul discuției mi-au plăcut. Cam acesta este primul meu pas: să accept.“
