Nu am avut curaj să îi spun că îl plac, iar acum regret…

Fusesem colegi și ne-am reîntâlnit după câțiva ani. Mă plăcea, dar eu mi-am dat seama prea târziu că și eu îl plac. Nu am avut curaj să îi spun și acum regret.

Citește și:

Dacă după prima întâlnire nu îmi place băiatul, mă retrag fără să-i dau prea multe explicații

Credeam că am întâlnit bărbatul perfect, dar el avea două relații în paralel

Colegi, amici, ceva mai mult?

Eram colegi de muncă și aveam impresia că mă place. Era destul de privat, deși nu neapărat timid. Era un tip cu umor care amuza pe toată lumea. Și foarte deștept! În multe situații ne bazam pe el, pe intuițiile sau deciziile lui.

Era genul de coleg de care avea toată lumea nevoie. Mi s-a părut că are o sensibilitate în privința mea, dar nu am mers cu gândul prea departe. Până la urmă, era drăguț cu toată lumea. Iar eu nu sunt genul de femeie care să creadă că un bărbat e atras de ea, doar pentru că o bagă în seamă.

Mai mult, pe atunci eu aveam o relație. Disfuncțională, nefericită, dar încă în etapa în care încercam să repar lucrurile.

Marius, colegul meu, era mereu acolo când aveam nevoie. Dacă aveam un proiect amplu de dus la capăt, mă ajuta. Dacă mergea să cumpere mâncare mă întreba ce să îmi cumpere și mie. Dacă nu era atât de îndrăgit de colegi, probabil de mult am fi fost amândoi ținta mișto-urilor.

Uneori, mă ducea acasă cu mașina. Deseori îl refuzam, pentru că nu voiam să par că aș profita de el.

Chiar și așa, nu mi-a spus niciodată nimic. M-a strâns un pic mai mult în brațe când a plecat la un job mai bine plătit, pe un post mai bun. Două luni mai târziu, m-am despărțit de iubit și mi-am schimbat și eu locul de muncă.

Pe Marius l-am redescoperit după patru ani. Pe Facebook, când m-a adăugat la prieteni. M-am bucurat să reiau legătura cu el. Un fost coleg simpatic. Sau un amic bun. Sau… ceva.

Lipsa de curaj se pedepsește cu frustrare

Am intrat în vorbă pe net și am depănat câteva amintiri. Avea simțul umorului la fel de dezvoltat și ne amuzam teribil împreună. Uneori, ne prindea noaptea râzând unul de altul.

Printre glume, discret, mi-a mărturisit că mă plăcea. Dar că știa că am o relație și că nu are sens să mă facă să mă simt inconfortabil.

Nu am știut ce să răspund așa că am lăsat glumele să curgă mai departe. Acum era singur. Și eu. Am decis să ieșim la o cafea, să depănăm amintiri și in vivo, nu doar virtual. Am ieșit și a fost minunat.

O săptămână mai târziu am mers la un film. El era singur de vreo doi ani, iar eu de șase luni încheiasem o altă relație nepotrivită și simțeam că am nevoie de singurătate.

Totodată, simțeam și că îl plac. Dar îmi era teamă. Bănuiam că încă mă place, chiar dacă nu mi-o spunea direct. Adoram cât de liberă sunt în preajma lui. Puteam vorbi despre orice. Râdeam din orice.

Ne plăceau aceleași cărți și aveam aceleași convingeri și valori. Apoi au urmat două săptămâni în care am vorbit puțin mai rar și nu am mai ieșit. Eu aveam un proiect dificil și timpul meu era limitat.

Dar în acest timp mi-am dat seama că îmi lipsește și că îl plac. Că vreau să încercăm să ieșim. Și mi-am făcut curaj să îi spun acest lucru data viitoare când ne vedem.

Am ieșit la cină și, ca de obicei, ne-am simțit excelent. Încercam să găsesc momentul potrivit și cuvintele pentru a-i spune. Nu am mai făcut asta și, chiar dacă prezența lui îmi era confortabilă, tot simțeam un nod în gât.

Tot gândindu-mă la asta, l-am auzit cum îmi spune că a cunoscut pe cineva. Că au ieșit de câteva ori și că o place. Că e drăguță și deschisă. Că râde mult și frumos. Și am înghețat. Cuvintele mele nu au mai ieșit. Doar un zâmbet și un wow încurajator.

I-am spus că mă bucur pentru el. Iar din seara aceea, chiar dacă am mai vorbit, nu am mai ieșit. El a început o relație cu fata respectivă, iar eu mi-am văzut de singurătate.

Mi-a priit solitudinea. Recent, am cunoscut și eu un bărbat care (cel puțin momentan) pare potrivit. Dar tot am rămas cu gândul acolo. Mă tot întreb oare ce ar fi fost dacă îi spuneam?

Nu avea o relație când ne-am văzut ultima dată. Nu aș fi intervenit în nimic. Măcar aș fi avut un răspuns și nu frustrarea ce a urmat. Știam că mă place. Iar eu, îl plăceam pe el.

Uneori simt că am ratat o șansă frumoasă. Alteori, îmi spun că așa trebuia să fie. Sunt și dăți în care mă întreb dacă îl voi reîntâlni.

Acum, intrată într-o nouă relație, sunt detașată de ce a fost. Dar, celor care au o astfel de ocazie, le spun să nu o piardă. Altfel, se vor întreba mereu, ca mine, oare ce-ar fi fost dacă?

Foto: shutterstock.com