Nu caut un bărbat care să mă salveze
Chiar și în prezent sunt mult mai apreciate femeile fragile, sensibile, dependente… cel puțin aceasta este experiența mea. Eu una, nu caut un bărbat care să mă salveze…
Citește și:
Ești o tipă singură, deci, bănuiesc, nu ești prea grozavă…
Nu suntem un cuplu perfect, dar suntem mai fericiți împreună
Nu am avut niciodată o înclinație specială către basmele în care domnița era închisă în turn și nici personaj-trofeu în poveste. Citeam Alexandre Dumas și Paul Feval. Iar când m-am identificat cu un personaj, el a fost Henri d Lagardère.
Totodată, eram mai fascinată de Legendele Olimpului unde personajele feminine erau active și înzestrate cu aceleași calități precum cele masculine. Poate de mică vedeam lucrurile altfel?
În prezent sunt single și nu pentru faptul că, după atâta literatură, m-aș fi trezit vreo războinică neînțeleasă.. ci pentru că, la fel ca multe alte femei, nu am găsit partenerul potrivit.
Ies din casă, socializez, cunosc oameni noi, dar nu mă văd în niciuna dintre relațiile care se prefigurau.
În principiu, întrucât potențialii parteneri pe care îi găsesc, se înscriu în două categorii: vor o femeie cu bani și statut sau vor o femeie care să „asculte de bărbat”. Iar cum nu cad în niciuna dintre cele două… aștept provincia?!
Nu spun că sunt categorii exclusive, nu am generalizat niciodată. Și nici nu formulez fraze care încep cu „toți bărbații” – nu lucrez în statistică.
Dar constat că e tot mai dificil să găsești pe cineva… potrivit ție. Desigur, contează mediul în care trăiești, ce atragi și unde simți atracții, ce tipare ai (necunoscute și nebănuite), precum și disponibilitatea de a nu eticheta oamenii prea ușor (sau vreodată).
Cu toată deschiderea mea însă, e chiar așa complicat să nu caut un salvator? Nu am nevoie de un bărbat care să îmi rezolve problemele, care să mă formeze și ghideze (nu caut un tată!) și nici nu pot juca rolul prințesei la ananghie.
Sunt rațională, determinată și destul de voluntară. Cred în sprijin reciproc. Un soi de cooperativă, cum deseori mă amuz spunând.
Știu că e dificil, că relațiile se leagă tot mai greu și rezistă tot mai puțin, dar cumva, nu cred că e de vină „comunicarea” sau vreo compatibilitate pe care eu nu reușesc să o găsesc.
Normal că sunt imperfectă și am piticii mei, dar cu certitudine există pitici similari și la altul. Sau, cel puțin, unii cu care ai mei s-ar împrieteni. Cred că relațiile de cuplu cad oarecum în plan secundar și alergăm sau visăm prea mult la „ceva mai bun, mai potrivit”.
Nu spun că nu aș cădea și eu în astfel de categorii… Dar, dacă așa stau lucrurile, mai are sens să încercăm? Să căutăm? Sau, cădem în visele nerealiste precum „dacă e să fie va fi fără niciun efort”?
Foto: shutterstock.com
