Nu am nevoie de un copil pentru a mă simți împlinită
Alegerea de a face sau nu un copil este pur personală și nu are nicio legătură cu cât de împlinită ești și nici cu ce datorezi sau nu societății. Am tupeul să cred că doar mie îmi sunt datoare cu lucururi…
Citește și:
Am realizat că trebuie să devin o prioritate în viața mea, iar atunci au început schimbările
Banii nu sunt totul. Dar câți dintre noi chiar înțeleg asta?
Este dreptul fiecărei femei de a alege dacă dorește sau nu să devină mamă. Nu este o definiție a femeii. Este pur și simplu un rol pe care și-l poate asuma sau nu.
Știți bărbați care nu vor copii? Eu știu. Și știu și femei fericite sau nefericite alături de ei. Cert este că, nimeni nu îi judecă așa cum judecă femeile.
Probabil, se aplică aceeași regulă ca în cazul sexului: dacă ei au numeroase partenere sunt capabili sau de admirat. Dacă o femeie face asta, ar face bine să ascundă acest lucru.
La fel, și în cazul deciziei de a nu avea copii, femeile încă sunt judecate. Este foarte adevărat, nu sunt judecate atât de des de oameni educați și citiți. Sunt judecate de masele care nu își găsesc un sens al vieții și atunci se reproduc în speranța că asta le rezolvă o dilemă.
Nu spun că nu sunt și cei/cele care sunt dornici și mai mult decât atrași de ideea de a avea copii. Mă întreb oare, și în cazul acestora, câți sunt suficient de educați și citiți încât să știe cam ce presupune să aibă un copil.
E suficient să îl naști, să îi dai să mănânce, să îl îmbraci, să îl trimiți la școală și să pui poze cu el pe Instagram? Știm ce nevoi are un copil?
Știm că pentru a-l ajuta pe el să se dezvolte armonios ar trebui noi să ne fi făcut dezvoltarea personală și să ne gestionăm eficient resursele emoționale pentru a-i oferi tot ce are nevoie?
Mi-e cumva greu să cred că oamenii, în majoritatea lor, ar avea vreo preocupare autentică pentru dezvoltarea personală.
Revenind la acest rol de mamă, el este opțional. Dacă nu vreau să devin mamă nu înseamnă că îmi place sexul atât de mult și năvalnic încât nu mă pot opri din distracție – am auzit și varianta asta de interpretare.
Cu toată sinceritatea, din punct de vedere psihologic, o femeie cu un astfel de comportament caută iubirea într-un mod disperat, fără a-și recunoaște sieși și are șanse foarte mari să devină mamă pentru a avea pe cineva care să o iubească. Deci nu stă în picioare explicația.
Să fie egoism? Poate fi. Dar este unul sănătos. Eu știu de ce am eu nevoie și că nu am resurse pentru a oferi ceva unui copil.
Și nici nu accept să mă joc cu viața unei alte ființe (cu atât mai mult copil al meu) pentru a descoperi dacă, odată ce apare pe lume, am niscaiva resurse în mine. Sau, și mai frumos, de voie de nevoie, de obligație și responsabilitate, să mimez că fac față.
Este o decizie mult mai egoistă să faci un copil căruia tu, la nivel de dezvoltare personală, nu ai absolut nimic să îi oferi: nu știi să ții cont de nevoile altuia făcând abstracție de ale tale, nu știi să îi pui pe primul loc într-un mod în care să îi fie benefic nu nociv (știm efectul prinților și prințeselor cărora le cultivăm egocentrismul din copilărie), nu știi cum stai cu relația de cuplu (poate acum vă iubiți, poate mâine nu), etc. Lista este lungă.
Repet, este decizia fiecăruia de a face copii. Deși, văzând rata abandonului și a copiilor cu depresie sau nefericiți, ar fi interesant dacă cei care vor copii ar fi la fel de chestionați și analizați ca cei care vor să adopte. Poate atunci s-ar schimba lucrurile.
Revenind, să fac un copil sau nu este o decizie proprie. Nu mă împlinește prezența unui copil și nici nu mă ajută să găsesc fericirea sau sensul vieții. Și nici nu cred că fiecare dintre noi, pentru a „lăsa ceva în urmă” trebuie să se reproducă. Unii, făcând asta, lasă niște dâre.
Foto: shutterstock.com
