Nu renunț la singurătate dacă așa îmi este mie bine
Înțeleg de ce unii fug de singurătate. Cred că le este mai dificil altora să ne înțeleagă pe cei care o alegem. Iată motivele mele.
Citește și:
Viața mea era vraiște și nu mă credeam capabilă de schimbare
Dacă timpul trece, EL nu apare și nu ești în cuplu… ocupă-te de tine
Nu toate persoanele care decid să nu facă parte dintr-un cuplu au avut o copilărie nefericită. Eu am crescut cu ambii părinți, am avut parte de iubire și atenție și o copilărie cât se poate de normală.
Am avut bunici disponibili și o familie numeroasă. Am fost învățată să fim mereu mulți, să serbăm împreună ocaziile importante, să ne ajutăm atunci când este nevoie.
Dar, spre deosebire de ceilalți din familia mea, eu am fost mereu introvertă. Mie mi-a plăcut să mă retrag în cameră, să citesc cărți sau să scriu câte o poveste.
Îmi plăcea să visez cu ochii deschiși și îmi petreceam mult timp cu cățelul meu, Frankie. Pentru că așa mi-a fost și îmi este felul.
Am crescut, am avut relații romantice, dar niciuna nu mi-a oferit ceea ce căutam eu. Niciuna nu mi-a dat vreo împlinire pe care eu singură să nu o am. Mai mult, au apărut probleme, am avut parteneri cu copilării nefericite, afectați de educația primită și cu multe tare.
Și eu le am pe ale mele, este cert. Ai mei m-au iubit, dar nu cred că există părinți perfecți care să nu greșească. Chiar și bine intenționați.
Sunt convinsă însă că fiecare ar trebui să ne căutăm un partener cu care suntem compatibili. Chiar și cu problemele noastre. Așa cum sunt convinsă că dacă nu îl găsim, nu suntem mai puțin valoroși sau mai nefericiți.
Cred că fiecare ne trăim viața pentru noi înșine, iar cum ne-o facem și cât de fericiți suntem, depinde exclusiv de noi.
Poate tocmai pentru faptul că am avut în familie un exemplu de cuplu reușit, mi-am făcut o idee mai clară despre ceea ce îmi doresc. Nu înseamnă că părinții mei nu au avut probleme sau certuri. Dar s-au iubit, s-au respectat și s-au ajutat reciproc mereu.
Sunt conștientă însă că ei sunt un caz fericit și o excepție în lumina relațiilor de azi. Și chiar și în cazul lor am observat că o relație nu este deloc ușoară, chiar și cu un partener potrivit.
Dar, dacă îți găsești acel partener, atunci merită să faci toate eforturile pentru ca relația să funcționeze. Tocmai pentru că este un lucru rar.
Am fost îndrăgostită, știu ce înseamnă să iubești, dar am avut și curajul să închei o relație în care nu am fost fericită.
Am avut și am curajul să fiu singură, înafara unei relații și să nu o caut cu disperare. Pentru că îmi este bine și când sunt singură.
Nu mă definesc printr-o relație, iar singurătatea nu este cel mai important statut al meu. Am aceeași familie iubitoare, am prieteni dragi, am un serviciu care îmi place, hobby-uri și activități pentru timpul liber.
Socializez atunci când m-am săturat de izolare și revin la ea atunci când latura mea introvertă îmi cere timp pentru încărcarea bateriilor.
Tot în privința relațiilor, am observat chiar la prietenii mei, ce înseamnă să rămâi într-o relație în care nu îți este bine. Și nu vorbesc neapărat de abuzuri fizice, verbale sau emoționale. Ci de incompatibilități care determină unul sau ambii parteneri să fie nefericiți.
Eu, una, nu înțeleg de ce nu închei o astfel de relație sau de ce o închei doar dacă ai la orizont perspectiva unei relații noi. Cred că tindem să supraestimăm rolul pe care alții îl joacă în viața noastră și trecem în plan secundar rolul pe care îl jucăm noi.
Dacă nu renunț la singurătate, înseamnă că nu am întâlnit persoana potrivită mie. Dar acest lucru nu este un motiv de depresie sau tristețe. Pentru că eu mă simt împlinită cu tot ceea ce am realizat până acum pentru mine și tot ceea ce fac în continuare.
Foto: shutterstock.com
