„Nu vreau copii pentru că nu vreau responsabilităţi“

Exact cum aţi auzit, nu vreau copii pentru că nu vreau să am responsabilităţi. Şi sunt o femeie întreagă la cap, de vârstă încă fertilă, cu un job stabil şi tot ce mai trebuie. Aş putea fi o mamă excelentă, dar nu vreau.

Citește și:

Chiar dacă vă scandalizează ceea ce spun, gândiţi-vă la momentele când voi înşivă aţi regretat că v-aţi pierdut libertatea făcând copii.

Ştiu destule femei care spun aşa: „Sunt fericită că îi am, dar dacă ar fi să îmi iau viaţa de la capăt, aş face altă alegere. M-aş proteja mai bine, nu sunt sigură că i-aş mai face… “ Această gândire este mai răspândită decât credeţi.

Dar pentru că majoritatea oamenilor sunt nişte mari ipocriţi care știu ei mai bine ce trebuie să facă altul (şi mai ales alta) cu viaţa lui, femeile acestea nu deschid gura să spună ce gândesc.

Pentru că ar fi taxate imediat drept fiinţe fără inimă, care nu acceptă sfânta misiune a maternităţii, nişte mame denaturate care nu-şi iubesc copiii.

Copiii sunt al naibii de greu de crescut

Dacă cei care le judecă pe femeile alea temerare care au curaj să îşi mărturisească regretul de a fi făcut copii ar fi ceva mai lucizi, ar recunoaşte şi ei că e al naibii de greu să creşti un copil. Darmite doi! sau trei, ce să mai zic.

Eu am toată admiraţia pentru cei care decid să facă 1-3 copii în cunoştinţă de cauză, conştienţi de ceea ce prespune un copil din punct de vedere financiar, psihologic, emotional.

Un copil cere atenţie tot timpul, şi chiar dacă nu cere, trebuie să fii atent la el dacă eşti un părinte responsabil, pentru a vedea dacă are probleme.

Dacă are momente de tristeţe, dacă e depresiv, dacă ia note proaste la şcoală, dacă e agresat la grădiniţă şi nu spune.

Uneori îţi ia un timp foarte lung să îţi rezolvi o simplă problemă de adaptare a lui în mica societate în care a intrat. Şi, pe măsură ce creşte, problemele pe care le întâmpină şi la care ar trebui să fii atent, sunt mai complexe.

Adevărat este: copii mici – probleme mici – copii mari, problem mari. Ei bine, eu măcar am decenţa să recunosc că nu am răbdarea necesară unui asemenea efort de atenţie.

Am o slujbă solicitantă, am pe mână resposabilităţi financiare mari, nu am lungimea de bandă pentru o carieră neremunerată acasă, adică cea de mamă.

Iar copiii sunt nişte fiinţe care au nevoie de atenţie şi de resurse (inclusv financiare) cam vreo… 20 de ani din momentul naşterii. Sunteţi conştienţi de aşa ceva? Sau credeţi că educaţia va deveni tot mai ieftină, asistenţa medicală la fel şi că „vă descurcaţi voi…“

Oameni naivi, din punct de vedere economic, e exact invers. Totul devine mai costisitor. Dar poate că voi vreţi doar să facă şcoala aşa cum dă Domnul, şi mai încolo vede el.

Eu, dacă aş fi părinte, aş fi obsedată de calitatea educaţiei copilului meu. Şi, după cum ştim, calitatea costă.

Societatea românească e misogină

Pentru că da, acasă jobul de mamă e mai mult decât un job full time. Presupune ore suplimentare, stres crescut (dacă s-a îmbolnăvit, dacă nu ştii ce are, dacă nici soţul nu e de mare ajutor, etc) şi nimeni nu ridică statui femeilor pentru acest extra job neremunerat.

Ba mai mult, le culpabilizează dacă ele nu îl fac la înălţime, dacă copiii nu sunt perfect curaţi, buni la învăţătură, etc.

Societatea culpabilizează femeile pentru foarte multe lucruri, iar ele nu au timp să se lupte pentru a se apăra, pentru că mereu au ceva de făcut, de luat copiii de la şcoală, de făcut mâncare, etc.

Trăim într-o societatea extrem de misogină, chiar dacă multă lume spune că nu e aşa.

Da, lumea e misogină, de la presiunea pusă asupra femeilor de a se mărita şi de a face copii, că fără, vezi Doamne, nu sunt femei, ba chiar nu sunt oameni, până la faptul că nu se face educaţie sexuală care le-ar ajuta pe femeile sărace şi needucate să evite sarcina, sau că avortul încă le pune unora (bărbaţi) probleme morale, de parcă ar fi uterul lor. Sau faptul că o mamă singură are parte de a ajutor …din părţi! Şi câte mame singure nu sunt în România…

Aţi face bine să deveniţi conştienţi de responsabilitatea parentală

Aşadar lăsaţi ipocrizia. Copiii sunt o resposabilitate enormă, şi dacă eşti conştient de asta, nu prea îți mai vine să îi faci.

Ştii că au nevoie de tine tot timpul, că nevoile tale vor trece pe planul 3 (că pe planul 2 sunt ale partenerului de viaţă) şi poate că nu îţi convine asta. Se spune, cu cinism absolut, că femeile trebuie să îşi facă datoria faţă de societate, să facă copii. Hai, nu zău…

Andreicuţ, episcopul acela bufon de Cluj, spunea că trebuie să facă toată lumea câte trei copii, unul pentru stat, unul pentru familie şi altul pentru Biserică. Eu cred că băuse vinul de împărtăşanie înainte, altfel nu îmi explic cum poate cineva să spună aşa ceva. Dar ce e femeia, părinte? Vită de montă? Are sarcină de îndeplinit, la hectar?!

Eu aleg în mod conştient să nu fac copii. Şi datoria faţă de societate mi-o îndeplinesc cu asupra de măsură.

Lucrez voluntar la un ONG care se ocupă de copiii abandonaţi sau din familii atât de sărace încât sunt în risc imediat de abandon.

Ceea ce văd zilnic îmi spune că oamenii fac copii din ignoranţă (că nu ştiu să se protejeze), din iresponsabilitate crasă (pentru că adesea nu au nici acoperiş deasupra capului, dar abia aşteaptă să trântească copii – şi nu vorbesc aici doar de etnii productive, cum sunt romii, sunt și destui români fără minte care nu ştiu pe ce lume sunt, dar fac un copil, ca să afle.

Nu am nicio traumă din copilărie. Pur şi simplu nu vreau copii

Am fost întrebată chiar de căre prietenele mele de ce nu vreau copii. Pesemne că am fost traumatizată de ceva când eram eu copilă… Da, cel mult de câinele Gore, al vecinei de la bunici, care mi-a luat pâinea din mână pe când aveam 4 ani. Nu, nu am nicio traumă.

De unde ideea că a avea copii e aşa de naturală, o nevoie precum cea de a mânca sau a dormi, şi dacă nu o simţi, înseamnă că nu eşti normal? De unde ideea asta?

Nu, nu vreau copii şi decizia mea e foarte argumentată. Mi se spune de câtre vreo prietenă de a mamei că voi regreta, că voi rămâne singură… exact!

Căminele de bătrâni sunt pline de oameni care au toată ziua copiii pe lângă ei, nu? Ce zic eu, mulţi sunt abandonaţi în casele pe care le au (dacă le au) şi niciun telefon nu vine luni de zile sau ani. Şi uite că bătrânii aceia au avut copii, mare scofală.

Gândiţi cu capul vostru, nu cu clişeele care zboară prin societate. Ideea că faci un copil ca să îţi aducă un pahar de apă la bătrâneţe e o insultă şi pentru părinte şi pentru copil.

Pe copil îl ţine prizonier în datoria faţă de părinţi (şi nu va pleca în Canada sau Italia sau mai-ştiu-eu-unde ca să îşi caute destinul, căci trebuie să aibă grijă de mama şi de tata la bătrâneţe) şi pe părinte îl face să fie neputincios, să nu caute soluţii pentru sine.

Nu, oameni buni, căutaţi soluţii pentru voi înşivă, nu vă înrobiţi copiii.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele şi gândirea umană sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com