Am o fiica adoptivă care face numai ce-o taie capul…

Am înfiat-o pe Nadia când avea doi ani. Cred că am fost un părinte bun, cel puțin asta sper. Poate prea permisiv, am vrut să o cresc altfel decât am fost eu crescută. Dar acum, la 25 de ani, pot spune că am o fiică adoptivă care face numai ce are ea chef și am impresia că nu are niciun drum în viață.

Citește și:

Mama m-a bătut toată copilăria şi adolescenţa. Azi sunt anxios şi încrederea în mine e praf

Mama mi-a spus toată viața că nu merit nimic

Oare ce înseamnă să fii un părinte bun?

Eu am fost crescută de o mamă sufocantă, care m-a controlat mereu. Trebuia să am grijă cum mă port, cu cine mă împrietenesc, ce fac în public. Ieșeam rar din casă și nu aveam voie să revin târziu. Și aveam 23 de ani la vremea aceea. În copilărie, era și mai restrictivă.

Realizez că așa credea că suntem în siguranță atât eu cât și surorile mele. Eu am resimțit mai puternic. Sunt fiica mijlocie, copilul despre care se spune că are cel mai mult de pătimit.

Cea mare are parte de atenție și mai multă independență. Doar e prima născută. Iar cea mică este… cea mică. Răsfățată, alintată, iertată mai ușor.

Eu aveam îndatoriri. Poate, o parte dintre ele, mi le asumam din dorința de a căpăta atenția mamei. Pentru a-i demonstra că o iubesc, că se poate baza pe mine, că sunt acolo când are nevoie.

Îi căutam aprecierea și afecțiunea. Nu am reușit să primesc prea multe. Repet, mama era de părere că pentru a-ți proteja copiii, trebuie să îi ții într-o colivie.

Sora mea cea mare a fost rebelă mereu. Motiv pentru care la 20 de ani s-a măritat și a făcut repede doi copii. Pe care i-am iubit instant.

Mereu mi-au plăcut copiii, motiv pentru care am și hotărât să mă fac învățătoare… Din păcate, sora mea nu a fost prea interesată să se ocupe și de creșterea celor doi copii. Mă ocupam eu și mama. Eu din pură plăcere, mama din datorie față de fiica ei. Pentru că așa i se părea firesc. Să o ajute.

Sora mea cea mică, din păcate, la 21 de ani a murit într-un accident de mașină. Părinții mei au fost devastați. Cu toții am fost. Chiar dacă în copilărie ea primea toată atenția, o iubeam toți nespus. Era blândă, calmă, mereu cu ceva bun de spus. Dacă ne certam, ea încerca mereu să ne împace. Cu greu am depășit suferința… dacă am depășit-o cu adevărat.

Mama a avut un comportament mai afectuos cu nepoții. O observam și vedeam transformarea. Controlul, din păcate, era același. Disperarea (mai mare, după moartea surorii mele) de a nu li se întampla nimic rău…

Eu mi-am dorit tare mult copii. Din păcate, am aflat de timpuriu că nu pot avea. Așa că tinerețea, mi-am dedicat-o nepoților mei. Pe care i-am crescut ca și cum ar fi fost ai mei. Îi iubeam și îi iubesc nespus.

Dar tot voiam copilul meu… așa că, la 38 de ani, fiind căsătorită, am decis să adopt un copil. Poate soțul meu nu era cel mai potrivit tată, dar știam că, orice s-ar întâmpla cu cuplul meu, sunt capabilă să cresc singură un copil.

Am adoptat o fetiță pe care am botezat-o Nadia. Avea aproape doi ani.

 

Mediul familial instabil contează, oricât te-ai strădui

La vremea la care am înfiat-o pe Nadia, aveam o mică afacere care mergea foarte bine, banii nu erau o problemă. Ne descurcam, așa că, renunțasem la slujba de învățătoare. În plus, voiam să dedic cât mai mult timp Nadiei.

Nu știu dacă aș putea pune în cuvinte suficient de bine sentimentul pe care îl aveam: copilul acesta este tot ce mi-am dorit vreodată! Și am făcut eforturi mari să o ajut să depășească teama de abandon.

Un copil care a apucat să trăiască un an și jumătate într-o casă de copii este traumatizat. De singurătate, de lipsa de atenție și de afecțiune.

Caută îmbrățișări, se panichează atunci când pleci, nu știe cât să se joace sau dacă să o facă… Este dureros. Este dureros și să îi vezi pe toți acolo și să lași atâția în urmă.

Când Nadia avea 5 ani, viața mea de cuplu s-a destrămat. Soțul meu avea o iubită și am aflat de aventură. Ne-am separat, iar eu am rămas cu copilul în apartamentul pe care îl cumpărasem cu banii câștigați din afacere.

Plănuiam să îl închiriem, dar cum situația s-a schimbat, a fost binevenit. Soțul a rămas în apartamentul lui. Venea să viziteze copilul, dar faptul că nu își vedea tatăl prea des, a contat. Era din nou abandonată.

Mama mă ajuta ocazional, dar cumva, cred că nu a acceptat niciodată complet un copil adoptat. Se purta frumos și avea grijă de Nadia. Dar simțeam că nu o iubește și sufeream.

Înainte de a o adopta, mama mi-a zis „de ce să adopți, nu ai doi nepoți? Îi crești pe ei!”. Cred că nu a înțeles că aveam nevoie de familia mea, nu doar să o îngrijesc pe a altora.

Așa că deseori ne certam, iar mama lipsea. Nadia simțea și lipsa ei. Deși mă străduiam să îi ofer un cămin stabil, nu reușeam prea bine.

Apoi, când ea avea 10 ani afacerea a dat faliment. Am avut probleme financiare mari și am fost nevoită să vând casa. Ne-am mutat în chirie, dar banii puțini care rămăseseră, s-au dus curând.

M-am reîntors în învățământ, dar nu ne descurcam grozav. Reluasem legătura cu soțul meu de care între timp divorțasem. Nu ne ajuta prea mult, dar ne-a chemat să stăm cu el. Nu am avut încotro.

Am rămas divorțați întrucât nu dorea ca falimentul să îl afecteze pe el în vreun fel. Cu soțul meu, lucrurile au stat simplu, mereu: ai bani, îl interesezi și ți-i cere. Nu ai… ești doar o problemă.

Așa că au început certurile și neînțelegerile. Perioade în care simțeam că nu mai suport, îmi luam copilul și stăteam la prietene. Nu aveam mulți bani, motiv pentru care soțul era nemulțumit.

Eu nu voiam ca Nadia să sufere din pricina certurilor noastre. Dar a crescut având o viață nomadă. Nu știu dacă i-a fost mai bine cu mine, dar sper că totuși, nu i-a fost mai rău decât… dacă nu era fiica mea.

 

Am făcut tot ce am putut

Am avut grijă să nu îi lipsească nimic. Plecările noastre să pară mici aventuri.

Am învățat să nu plâng de față cu ea. Să mă vadă puternică și stabilă. Să știe că, orice s-ar întâmpla, se poate baza pe mine. Orice am pierde, ne vom avea mereu pe noi două.

Încercam să nu îi lipsească nimic. Am răsfățat-o. Am educat-o într-un spirit liber, nu am îngrădit-o așa cum făcea mama cu mine, am ascultat-o când avea alte păreri și am iertat greșelile.

Pentru mine a fost mereu important să știe că orice ar face, eu o iubesc în continuare. Că îi sunt alături.

Am vrut să aibă încredere să îmi povestească orice. Să nu îmi ascundă lucruri. Am vrut să știe că împreună putem rezolva orice problemă.

Poate toate aceste schimbări însă au marcat-o… avea rezultate slabe la școală, nu îi plăcea să învețe, la 16 ani s-a apucat de fumat, iar la 17 de băut. Petrecea mult timp cu prietenii și mai rar pe acasă.

Deja revenisem acasă, la tatăl ei, care între timp s-a și îmbolnăvit, lucru care l-a mai calmat. Nu mai era agresiv, nu ne mai certam des. Și cât timp aduceam bani acasă, era liniște și pace. Iar ca să fac asta, mi-am luat două joburi: cel de învățătoare și unul la un „after school”, unde ajutam copiii la teme sau mă jucam cu ei.

Nadia a început să aibă pretenții tot mai mari. Îi cumpăram când își dorea ceva, nu voiam să tânjească după anumite lucruri. Pentru unele, trebuia să strâng bani, dar o făceam cu drag.

Din păcate, nu le aprecia. Nu le-a apreciat niciodată. Cel puțin, începând cu vârsta adolescenței. Le dădea cadou „prietenelor”, le strica, le găseam aruncate pe sub pat sau… le pierdea. Oricum, se plictisea ușor de ele.

Când le primește (încă face asta) se bucură foarte mult. Într-o săptămână însă, vrea deja altceva. Uneori mă gândesc că mă testează. Alteori, îmi dau seama că este și vârsta. Și nu știu ce greutăți îi va rezerva viața, așa că măcar acum, vreau să îi pot oferi eu ceva mai frumos. Mai simplu.

Am încercat să o refuz, să îi spun că nu se poate. Am aflat apoi că a împrumutat bani fără să-mi spună pentru a-și lua ce dorea. A trebuit să îi achit datoriile…

Nu îmi place însă că nu are niciun drum în viață, nu mă pot baza pe ea, nu am încredere că din toată educația a învățat să fie… responsabilă. Pe cât îmi asum eu răspunderi care poate nu îmi aparțin, pe atât fuge ea de ele.

Acum are 25 de ani și pleacă de acasă cu nopțile, a renunțat la facultate, nu muncește și nu vrea să facă nimic.

Atunci când încerc să am o discuție serioasă cu ea, îmi spune că ea trebuie să își trăiască viața. Că e tânără și vrea să se bucure de viața ei.

Evident, eu o ajut cu banii. Dar e tot mai greu. Boala soțului meu s-a agravat, a avut un accident vascular, iar acum e dependent de grija mea. Pe care i-o ofer, nici nu se pune altfel problema. Dar de când el s-a îmbolnăvit, Nadia e tot mai rebelă.

Mi-a spus odată că de el îi era teamă să facă anumite lucruri. De mine nu îi e. Oare de teamă are nevoie?

După cât m-am străduit să o învăț, la asta se reduce totul? Nu am pedepsit-o? Nu îmi știe de teamă?… sau, oare, are și partea genetică o influență care mie îmi rămâne de neînțeles?

Cert este că de un an de zile sunt și eu bolnavă. Am un diagnostic grav, despre care nu vreau să vorbesc. Dar cu atât mai greu îmi este acum să mă ocup de soțul meu, de fiica mea… și de mine.

Mă simt obosită și epuizată. Dar, mai mult decât orice, mă simt deznădăjduită. Când eu nu voi mai fi, ce se va întâmpla cu ea?

Regret că nu i-am putut oferi o viață mai simplă sau mai echilibrată. Dar i-am oferit iubirea și protecția mea. De ce simt că am greșit?

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com