Am petrecut 20 de ani singură într-o relație

Am crezut că teama de singurătate mă ține într-o relație nepotrivită. Dar, analizând, după 20 de ani alături de partener, am fost mereu singură.

Citește și:

Confesiuni: Care a fost cel mai dificil moment trăit în cuplu?

L-am iertat pentru infidelitate. Nu pentru că îl iubesc pe el, ci pe mine

M-am căsătorit relativ tânără, aveam 22 de ani și eram foarte îndrăgostită. Totodată, mi se părea un gest de maximă maturitate să plec de acasă, să am familia mea, să fiu „independentă”.

Nu neg nici faptul că nu aveam o relație grozavă cu părinții mei și primul semn de atenție din partea soțului a fost suficient pentru a mă îndrăgosti irecuperabil. La un an de când ne-am cunoscut, ne-am și căsătorit, iar la scurt timp am avut un copil.

Adevărul este că nu am avut un exemplu pozitiv în cuplul părinților mei. Nu mi se păreau potriviți: mama cicălitoare, tata dezinteresat, multe certuri și prea puțină atenție sau iubire oferită celor doi copii.

Voiam familia mea, altfel decât ce aveam acasă. Voiam să fac lucrurile altfel. Acum, nu spun că nu este posibil atunci când îți dorești foarte mult asta, dar este foarte important cu cine încerci să faci acest lucru. Soțul meu este fix imaginea tatălui.

Dacă voiam să iau un partener ca tata nu reușeam atât de bine cum am făcut-o. Este preocupat de muncă, de bunăstarea casei, iar eu, trebuie să funcționez din inerție.

Nu este afectuos oricâte dovezi i-aș oferi eu, este dur, intransigent, aspru și distant. De multe ori m-am gândit să divorțez, dar când ai un copil, nu este tocmai simplu.

Casa era a soțului meu, eu nu câștigam foarte mult, ne-ar fi fost greu… Totodată, eu îmi iubeam soțul și, cum au greșit multe alte femei, am sperat că se va schimba.

Speram, de fapt, că exemplul oferit de mine îl va determina și pe el să fie altfel, să se relaxeze, să ofere mai mult, să fie mai maleabil… Nu s-a întâmplat acest lucru.

După mulți ani, teama mea de singurătate fără el a fost copleșită de singurătatea simțită alături de el. Grijile mele erau casa, copilul, munca mea… iar viața mea personală, intimă, era inexistentă.

Nu făceam dragoste decât rar, nu aveam momente de tandrețe sau intimitate, în vacanțe plecam împreună la fel de rar, iar atunci nu aveam o clipă de liniște.

Soțul meu mă consideră un fel de personal auxiliar, responsabil cu toate grijile și plin de îndatoriri casnice. Nu e prea atrăgător să fii văzută altfel.

Totodată, e vina mea că am acceptat acest comportament, că m-am supus unor reguli pe care nu le voiam, din speranța că eu voi avea o altă familie, că voi lupta pentru armonie, iubire, sprijin, înțelegere…

Am divorțat acum un an. A fost decizia mea. Fiul nostru este mare, a intrat la facultate și a plecat de acasă. Odată cu el, am plecat și eu.

Dacă prezența lui îmi oferea mici bucurii și curajul de a merge mai departe, în absența lui nu vedeam niciun rost să rămân alături de un bărbat care nu are ce să îmi ofere. Era o povară prea mare.

Evident, soțul meu m-a acuzat de toate: inițial de infidelitate, apoi de nerecunoștință (material aveam o situație decentă, iar asta pentru el era suficient), apoi de nebunie. Ce nevastă pleacă „de nebună” după 20 de ani?

Nu mă interesează ce crede el și nici ce cred alții. Eu știu că am greșit, dar nu vreau să plătesc toată viața pentru asta.

Mulțumită lui, știu ce înseamnă să fiu singură și, pentru prima dată după atâția ani, vreau să am doar grija și responsabilitatea mea. Evident, și a fiului meu, în măsura în care are nevoie. Pentru prima dată simt că trăiesc și respir.

Simt că am șansa să îmi construiesc viața dorită. Poate nu va mai include un partener sau un cuplu, dar va fi mai atentă la nevoile și dorințele mele. Sunt fericită că am avut acest curaj. Poate prea târziu… dar, niciodată nu e prea târziu.

Foto: shutterstock.com