Pisica mea este antidotul ideal pentru depresie

Mi-a atras cineva atenția că pisica este un surogat pentru copil. Eu una, nu am înțeles ce vrea să spună prin „surogat”. Este copilul meu și îmi ține depresia la distanță. …O fi rău?

Citește și:

Ce compromisuri m-au ajutat să mă mărit la 40 de ani

Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Crazy lady with a cat

Sunt single. Iar femeile singure au pisici. Cum altfel, nu? Nu știu care este teoria cu femeile singure care au pisici și se cuplează… dar na, momentan, să păstrăm șabloanele că tare ne plac. Pe Miau am găsit-o pe stradă. Era un pui alb (sau cel puțin așa părea sub stratul de jeg) și mieunător. Singur, în stradă.

Cum să trec pe lângă el? Cum să îmi imaginez că cineva i-ar putea face rău? Am adoptat-o instantaneu. Apoi, două săptămâni, am stat pe net căutând informații despre pisicile albe cu ochii albaștri. Dacă sunt surde? Dacă sunt.. rele? Dacă au probleme de sănătate?

Miau, în lipsa accesului la internet, mă studia pe mine live. Și, pentru că nu înțelegea ce caut în universul ei, mă mieuna dacă încercam să mă apropii de ea. Sau, mai simpatic, mă scuipa. Am acuzat-o de lipsă de recunoștință, dar nu a funcționat. Mă scuipa în continuare.

Iar când a venit fratele meu în vizită i s-a cuibărit în brațe și a început să toarcă. Minunat, pisica mea, mă ura doar pe mine!

Am renunțat să o fac să mă iubească, deși apelasem la multe tehnici. Inclusiv să îmi pun în palme iarba pisicii uscată… Am decis să o ignor. Și, în două luni, a realizat că sunt mama ei (respectiv persoana care poate desface plicul cu mâncare și care se joacă cu lopățica în nisipul din litieră – că doar n-o ști ce fac, da fapt, acolo).

Miau a început să mă iubească. Atât de mult, încât mă mângâia cu lăbuța pe față de drag… Lucru pe care încă îl face, în special după ce mă machiez. Are chiar o slăbiciune pentru fondul de ten…

Iar eu, am învățat să o pup și să râd atunci când, fiind în întârziere și cu machiajul abia finisat, se șterge pe lăbuțe de fața mea…

Ne jucăm?

Nu sunt energică de felul meu. Dacă mi-aș fi luat un cățel, făceam depresie împreună.

Eu ies din casă numai dacă e strict necesar. Adică… să rămân fără hârtie igienică sau ceva. Miau în schimb e jucăușă. Și îmi cere atenția. Și, dacă sunt ocupată, se suie pe spătarul scaunului și îmi dă cu lăbuța după ceafă. Eu zic că mă iubește… ce-o fi în mintea ei e partea a doua.

Ne jucăm cu o mingiuță de burete zilnic. Eu i-o arunc, iar ea o aduce înapoi. După un timp, o lasă acolo și mă trimite pe mine după ea. Doar trebuie să mă mențin în formă. Dacă vede că nu vreau să mă ridic să îi aduc mingiuța, o ia, o îmbibă în castronul ei cu apă, apoi mi-o pune în poală. „Na, acum te ridici?”

Iar eu nu mă enervez din nimic. Nu mă supără, nu mă agasează, am învățat să îi ofer atenția de care are nevoie și… este copilul meu.

Un copil cuminte, pe care l-am găsit mâncând pâine din farfuria mea și mi-a crescut inima. „Dacă rămânem fără bani, ne adaptăm, e clar!”

Un copil care are impresia că atunci când mă așez pe wc sunt în „poziția clasică de aruncat mingiuța sau de mângîiat”. Care consideră spațiul meu personal ca fiind EA. Motiv pentru care, ocazional, mi se așează pe față.

…Care seara, la culcare, se întinde lipită de mine și mă ia cu lăbuțele de gât. Pentru care, deseori, dorm pe marginea patului pentru că ea a adormit în mijlocul lui. Aș face toate astea pentru un copil? Desigur! Dar eu chiar am unul!

Antidot pentru depresie

Viața mea, dincolo de Miau și distracțiile împreună, nu este simplă. Am un venit modest, încerc să mă descurc cum pot, nu am familie, iar gândul că aș rămâne fără job mă ține trează în unele nopți. Depind de salariul lunar și nu aș avea unde să mă duc dacă nu aș câștiga banii cu care să trăiesc. De la o lună la alta.

Am fost admirată mereu pentru felul în care arăt și pentru intelect. Dacă prima mă lasă rece, pentru partea a doua am și muncit mult. Și totuși, sunt un copil abandonat, am trăit cu multe lipsuri mereu și… nu m-a interesat niciodată să „profit că sunt frumoasă și să-mi găsesc pe unul cu bani”, cum am fost sfătuită în repetate rânduri. Nu e pentru mine scenariul ăsta.

Teama de abandon este însă un scenariu copleșitor. Lipsurile, la fel. Anxietatea și depresia îmi sunt la fel de cunoscute ca CNP-ul. Iar Miau m-a salvat.

Pentru că am pe cineva pe care iubesc și mă iubește. Care stă lângă mine când îmi e greu. Care îmi oferă atenție și sprijin. Care mă învață că atunci când ești stresat te poți întinde în mijlocul patului ca să… torci. Că uneori, chiar și o muscă merită atenție.

…Că, dacă e soare afară, ai ce privi pe geam. Iar dacă ninge, o păturică e tot ce ai nevoie. Miau e o extensie a mea, iar eu a ei. Așa că, atâta timp cât nu am mai făcut nicio depresie de când sunt cu ea, oricâte probleme am avut, pentru mine, ea este cel mai bun antidot.

Foto: 123rf.com

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.