Relația noastră de cuplu s-a îmbunătățit atunci când am realizat că nu doar eu făceam compromisuri
Nu cred că este sănătos să faci prea multe compromisuri, dar într-o relație de cuplu, sunt necesare. Mie, iubitul meu mi-a deschis ochii…
Citește și:
Partenerul potrivit… poate fi o chestiune de noroc
De ce nu ar trebui să îți pese de gura lumii…
Eram un cuplu de un an și am hotărât să ne mutăm împreună. Întrucât ne-am mutat la el acasă, am avut o perioadă lungă de acomodare. Era dificil pentru mine să îmi găsesc locul într-un spațiu străin, dar și pentru el să facă față invaziei.
âFemeie fiind, șifonierul lui era neîncăpător, bucătăria insuficient dotată și, evident, mi-ar fi plăcut să și reamenajez. Dar îmi era dificil să îi spun toate astea.
Eram obișnuită să locuiesc singură. Am mai avut relații, am locuit cu iubiți, dar acum era altceva. Acum era o relație mai serioasă, voiam să dureze, de aceea nici nu ne-am grăbit. Totuși, venise momentul pentru acest pas al mutatului împreună.
Iar de aici a pornit dezastrul. Pentru că eu nu îi spuneam ce vreau, întrucât mă simțeam încă musafir, dar eram nemulțumită și aveam tot soiul de reacții pe care, firește, el nu le înțelegea.
Respectiv, într-o seară m-am enervat că mâncase deja, când eu pregătisem masa să mâncăm împreună. În altă zi m-am supărat teribil și m-am simțit jignită pentru că mi-a spus că sunt prea dezordonată.
L-am acuzat că suferă de tulburare obsesiv-compulsivă și că problema este a lui, care face ordine permanent. Au început multe certuri între noi, aparent din nimicuri.
Iar eu, concluzionam, în sinea mea, că doar eu fac compromisuri, că eu mă adaptez vieții lui, că lui îi este totul atât de simplu.
Până într-o seară în care am avut un conflict mare. Unul în urma căruia ne-am culcat în camere separate. Dimineața, oscilam între a discuta cu el sau a-mi face bagajele să plec acasă.
Am noroc că iubitul meu este răbdător și are o mare disponibilitate spre a mă asculta, precum și către negociere. Deseori, certurile noastre se rezolvau datorită calmului său.
Mă simțeam ca un copil incapabil să își controleze emoțiile, dar, totodată, învățam de la el. Învățam că se poate și altfel. Pe de altă parte, mândria mea îmi spunea că la câte îi suport, e normal să facă și el niște mici eforturi.
În acea dimineață am discutat. Cu calm, m-a invitat să îmi expun nemulțumirile reale și ce disconfort am.
I-am spus că am impresia că fac prea multe compromisuri. Și i-am dat exemplu: are OCD! Face ordine mereu, iar eu sunt un „copil al haosului” și nu mă pot adapta lui. Îmi e dificil să îl văd cum tot strânge în urma mea.
Atunci el mi-a explicat simplu: el face curat în casă pentru că îi place să fie curat. Dar în loc să mă gândesc cât de diferiți suntem și cum nu se oprește el din făcut ordine, pot să iau în considerare cum să fac și eu mai puțină dezordine? În mod normal, m-aș fi enervat. Dar am avut un moment de înțelegere. De înțelegere a mea.
M-am gândit prea mult la compromisurile mele și nu am realizat compromisurile lui. Eu chiar sunt dezordonată. La serviciu, biroul meu arată ca după un atac nuclear. Pentru că așa pot eu să lucrez. Acasă, mama era disperată.
Cât am stat singură era bine, pentru că era exclusiv mediul meu. Dar acum nu mai eram singură și era momentul să țin cont și de celălalt.
Treptat, am învățat împreună ca atunci când avem o problemă să o discutăm, dar și să venim fiecare unul spre celălalt. Împreună, am învățat să fim atenți la ce poate face fiecare ca relația să fie bună pentru amândoi, și nu la ce credem că ar trebui să facă celălalt.
Cred că am evoluat. El face curat și eu sunt tot dezordonată. Dar eu am învățat să strâng după mine, iar pe el să nu îl mai judec ușor, nici să cataloghez drept un mesaj ascuns curățenia pe care o face…
Cred că există compromisuri sănătoase, atunci când ești dispus să te analizezi și pe tine… nu doar pe celălalt.
Foto: shutterstock.com
