„Sărăcuțul îmi arăta, cum putea, că este bolnav, iar eu nu am înțeles. A murit sub ochii mei și atunci parcă s-a rupt o parte din mine“
Când ai un cățel sau un pisoi aceasta devine un membru al familiei cu drepturi depline. Iar dacă este bolnav și ulterior moare, durerea este imensă. Și e normal să fie așa. Însă putem preveni tragedia, doar trebuie să fim ceva mai atenți.
„Pe Morris l-am avut de când era pui, până când a murit, la un an și jumătate, pentru că a făcut pietre la vezică. Era un birmanez Point Blue, o pufoșenie absolut superbă, în nuanțe de gri-închis cu gri-deschis și ochi albaștri ca cerul de primăvară.
Citește și:
Rolul animalului de companie în educarea copiilor
Cu ce te ajută să ai un animal de companie
Dar personalitatea îi umbrea, cu «vârf și îndesat», look-ul de «div» felin. A fost cel mai iubitor pisoi pe care l-am avut vreodată și pot face lejer comparație, pentru că, până la cei 36 de ani ai mei, am crescut ceva animăluțe mieunătoare.
Acest Don Juan reîncarnat în pisică era absolut seducător, îmi iubea la nebunie toate prietenele, până și cele posesoare de căței, declarate dog lover, erau topite după el.
Nu a stricat niciodată nimic, nu se atingea de perdele, de canapea, nu a dărâmat o vază sau un pahar, era mai curat și decât mine, iar până nu apărea, nu îți dădeai seama că am motan.
Și pășea în fața ta cu o supraîncredere și autosuficiență de parcă era împăratul planetei, te scana rapid, apoi începea «concertul».
Puteai să porți cu el discuții lungi, fiecare pe limba lui, pe care era imposibil să le domini, venea și te pupa, se uita duios în ochii tăi, te mângâia cu lăbuța pe față, se freca de picioarele tale, doar, doar să-l iei în brațe. Ce să spun?
Afecțiunea oferită era un adevărat medicament, iar dacă mă simțea supărată, tot acest comportament drăgălaș se înmulțea cu 100.
Însă, la un moment dat, motanul meu cuminte a început să facă pipi în chiuveta de la baie. Și dă-i ceartă. Apoi s-a mutat în chiuveta de la bucătărie. Am zis că îl arunc de la etaj…
L-am certat din nou, l-am bătut și acum regret teribil. Sărăcuțul îmi arăta, cum putea, că este bolnav, iar eu nu am înțeles.
De aceea, recomand tuturor stăpânilor de animale ca, atunci când observă schimbări de comportament la patrupedele lor, să meargă cu ele la veterinar.
Din păcate, sfârșitul lui Morris a venit rapid, a fost foarte chinuitor pentru el, iar intervenția medicală a fost inutilă, pentru că am mers la cabinet prea târziu.
A murit sub ochii mei și atunci parcă s-a rupt o parte din mine. Era colegul meu de apartament, prietenul meu, parte din familia mea, «copilașul» meu blănos și cu ochi albaștri.
Am fost devastată, am plâns zile în șir, casa era goală și inima mea frântă. Eu nu pot să înțeleg cum unii oameni își abandonează animalele, nu sunt afectați de pierderea sau moartea lor…
Abia peste cinci ani am putut să îmi iau o altă pisică, iar Morris are, în continuare, locul lui special în sufletul meu.“
Foto: Shutterstock
