Scrisoare către fiul meu autist

Dragul meu fiu autist, noi comunicăm deja foarte bine, îţi înţeleg dorinţele şi durerile mai bine decât oricine, dar va veni un moment când vei fi singur.

Citește și:

Infidelitate: Toată viața am iubit și am trăit cu două femei

Te-am dorit foarte mult. Eşti un copil dorit. Eşti un copil care mi-a luminat zilele de când l-am ţinut pentru prima oară în braţe. Mereu am ştiu că voi fi mamă, şi uite, tu ai venit ca să îmi împlineşti mie menirea.

Poate că o împlineşti un pic prea mult. Ai deja 13 ani şi eşti în continuare dependent de mine. Cred că vom fi noi doi împotriva aceste lumii, până în momentul când eu nu voi mai putea să fiu lângă tine. Şi atunci vei fi singur.

Scriu această scrisoare mai mult ca să mă pregătesc pe mine însămi pentru acel moment. Pentru că suntem doar noi doi în familie, nu am rude apropiate care să sper că vor avea grijă de un copil mare peste 15-20 de ani, când eu nu voi mai putea.

Scrisoarea aceasta o scriu mai mult pentru mine, deşi ţi-o adresez ţie. Mi-o scriu mie ca să scot din mine frustrarea de a avea un copil cu probleme.

Nu cred că un părinte de copil autist poate susţine sus şi tare că totul e ok, că viaţa e frumoasă. Viaţa nu mai e frumoasă demult.

Viaţa mea e doar un imens efort de reparare a unei nedreptăţi biologice. A faptului că din doi părinţi perfect sănătoşi a ieşit un copil imperfect.

Dar ţi-o adresez ca să îţi spun că te iubesc mai mult decât orice pe lume. Te iubesc, deşi tatăl tău ne-a părăsit după ani de lupte cu mine şi cu tine, cu ideea că fiul lui nu e în regulă.

Ştiu că şi el te iubeşte în felul său, şi tu ştii asta. Doar că iubirea nu e suficientă, nici într-un cuplu, nici cu copiii. Cine crede aşa ceva e naiv.

Mulţi cred că iubirea rezolvă totul, dar este evident că nu e aşa. Altfel, iubirea paternă a tatălui tău ar fi trebuit să reziste la ideea că nici până la această vârstă nu ai reuşit să înveţi să îţi faci nevoile la toaletă, ca toată lumea, că te scapi pe tine şi că nu vorbeşti.

Iubirea nu rezolvă totul, dragul meu copil, dar iubirea mea sigur va rezolva problemele care apar în viitorul apropiat, îţi promit.

Bine măcar că avem bani. Avem norocul să fim destul de bine situaţi social şi să ne permitem terapiile. Pentru că viaţa ta şi a mea asta înseamnă: terapii. PECS, terapie cu animale, cu imagini, terapii clasice. Între timp, eforturi mari de a te face să înveţi să citeşti.

M-am resemnat la ideea că nu vei fi nici măcar un autist de geniu. Am citit mult despre autişti, ştiu că sunt unii care au performanţe intelectuale mult peste medie, pentru că, ironic, lumea şi societatea îi lasă în pace, iar ei ţes vocaţia lor ciudată ca pe o superbă pânză de borangic.

Aş fi vrut să am şi eu un fiu excepţional, care să fie un minunat muzician, de exemplu, sau un minunat desenator. Am citit despre autiştii cu sindromul savantului.

Am citit despre Christophe Pillault, cel care nu vorbeşte, nu merge şi nu se poate hrăni singur, dar care pictează dumnezeieşte şi este expus peste tot prin lume. Uneori visam şi pentru tine aşa un destin, dar se pare că nu…

Autistul George Widener avea o memorie excepţională şi desenează nave, maşini sau oraşe SF. Şi tu, dragul meu, ai o memorie perfectă.

Doar că tu nu poţi reproduce decât reclamele de la televizor, care, se pare că au un efect calmant asupra ta.

Dragul meu, trebuie să îţi mărturisesc şi faptul că m-am simţit vinovată că te-am adus pe lume. Cred că orice părinte al unui copil cu probleme simte asta.

În terapia mea, personală, mi-am dat voie să mă scald în sentimentul de vină, apoi să îl las în urmă, pentru că altfel mă poate anihila…

Vina, culpabilitatea strivitoare de a fi adus pe lume o fiinţă aşa de fragilă şi care va fi fragilă tot timpul, de a nu o putea face mai puternică. Ce părinte o fi liniştit cu asta?

Lipsa de putere de a schimba lucrurile, dezamăgirea de a nu vedea vreun progres în terapiile tale, de a te vedea mereu temător, în camera ta, cu jucăriile tale care nu te ameninţă, care nu scot sunete, care nu te stresează.

Dorinţa de a te apăra de lumea asta, de oamenii care când nu râd de tine, te ignoră, pe motiv că eşti „handicapat“… dar nu eşti handicapat, dragul meu, cel puţin nu pentru mine.

Ai rămas cu ani în urmă fermecat de o sinfonie de Mozart, când ai plâns la ea, când ai vrut să o asculţi iar şi iar. Acestea nu sunt semne de handicap, ci de sensibilitate.

De atunci ţi-am tot cumpărat CD-uri cu Mozart şi la fel de mult îţi plac. Mă bucur măcar că te las în lume în compania lui, a lui Mozart. În acest fel lumea ta va fi mai bogată decât a multor altor oameni care nu se scaldă decât în mediocritatea muzicii de azi.

Dragul meu copil, într-un fel, vei fi fericit, pentru că nu îţi vei pierde niciodată inocenţa. Mereu vei fi tu însuţi, nu vei juca rolurile sociale pe care le jucăm toţi ca să răzbim mai sus, mai departe.

Vei fi fericit pentru că, atâta vreme cât nu îţi cer ceva, să te uiţi la ei sau să le dai ceva, oamenii pot să se apropie de tine. Eşti prietenos şi te poţi face iubit.

Nu vei fi iubit ca un băiat normal de către o fată frumoasă, dar poate că te vor iubi alţi oameni care vor aprecia faptul că îţi place Mozart. Cine ştie?

Acum închei scrisoarea mea. De fapt, ştiu că nu o vei citi niciodată, pentru că nu ai învăţat să citeşti. E scrisă pentru mine, un strigăt de disperare calmă.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com