Tu ce șef toxic ai avut? „Mi-a reproșat că mi-am luat liber când a murit bunica“
Cine nu a dat de un șef toxic care te face să visezi de 50 de ori pe zi la demisie? Atunci când oamenii demisionează, ei nu părăsesc compania, ci șeful… Iată câteva confesiuni horror de manageri care ar trebui trimiși la școala de șefi.
„Păi cum, că ți-ai mai luat liber și acum o lună?!“ – Mariana, 41 de ani
„Petrecem cel puțin opt ore pe zi la birou, de aceea mediul de lucru plăcut mi se pare esențial. Să te înțelegi bine cu colegii, să colaborezi bine cu ei, dar să ai și un șef care dă tonul acestei armonii, să fie corect, să gestioneze adecvat conflictele inerente și, până la urmă, el să fie un model.
Citește și:
Corporțiuni. De ce tolerăm șefii toxici?!
Stres, vacanțe scurte, ore peste program… cum ar arăta, de fapt, job-ul ideal
Vorba aceea din bătrâni, că peștele «de la cap se împute», este cât se poate de adevărată. Șeful este omul care ar trebui să te susțină, să te ajute să evoluezi, să te stimuleze, să te recompenseze și să își apere echipa, nu doar să își urmeze propriul interes, pe care, până la urmă, îl avem fiecare.
Să îți câștige respectul, să te respecte și el, la rândul său, să fie un om de la care să ai ce învăța, ba chiar, aș îndrăzni să spun, să îl admiri.
Din păcate, în România cred că există încă reminiscențe ceaușiste precum conducerea prin frică, umilințele, nedreptățile și deja clasicul și metaforicul pumn în gură.
La capitolul șefi cred că am fost norocoasă până acum (ce-i drept, și eu sunt cât se poate de resposabilă, dedicată, nu îmi las treaba nefăcută și nu sunt superficială).
Însă mi-a fost dat să întâlnesc în trecut un șef din cauza căruia am demisionat și care crease un mediu de lucru extrem de toxic.
Acum câțiva ani, murise bunica mea și, evident, mi-am luat zilele libere legale pentru a mă putea ocupa de înmormântare. Apoi, după o lună, mi-am mai luat două zile libere din concediul de odihnă neconsumat, fără a lăsa neterminate lucrările ori a încurca pe cineva.
Nu am să uit niciodată replica aceea: «Păi cum, că ți-ai mai luat liber și acum o lună?!». I-am răspuns că, da, mi-am luat liber pentru că avusesem un deces în familie, iar acum îmi folosesc zilele de concediu (două!), fără ca asta să îmi afecteze munca și fluxul în interiorul departamentului.
Mi s-a zis că asta este dacă a murit bunica mea, dar tot nu dă bine că mi-am luat liber atunci și vreau să îmi iau și acum.
Am avut un gust extrem de amar, am fost foarte dezamăgită și acela a fost semnul decisiv, picătura care a umplut paharul, alături de alte nedreptăți, că trebuie să îmi găsesc un alt serviciu.
Și am făcut-o, iar de atunci nu am mai avut o senzație de disconfort și de greață dimineața, că trebuie să plec la serviciu, ori stări depresive duminică seara, că urmează o nouă săptămână de muncă…“
„Eram niște slugi ale dumisale“ – Mirela, 30 de ani
„Cu ce să încep? Cu care din ei? Cu tipul care își hărțuia sexual angajatele? Sau cu cel care își hărțuia sexual angajatele atunci când nu urla la ele și le amenința că le dă afară?
Am pățit-o și eu, după ce mi-a pus mâna pe fund de nenumărate ori și eram oricum prea tânără și prea proastă și prea disperată ca să știu ce să fac în astfel de situații.
(Nu că se poate face ceva radical. Ulterior, am consultat juriști, care mi-au spus că aș fi avut nevoie de martori și de o plângere, dar cine să fie martor dintre colegele mele?! Cele care erau la fel de disperate să își păstreze postul?)
Sau să o menționez pe cea pentru care nimic nu era cum trebuie și ne jignea pe toate – eram mai mult femei – de parcă eram slugile ei preaplecate?
Chestia e că eram ca niște slugi, pentru că niciuna nu a îndrăznit să îi dea cu ceva în cap, că asta ar fi fost exact ceea ce merita.
Ulterior, m-am întrebat de ce niciuna nu a protestat la acel tratament, că doar eram toate fete cu facultate. Și chiar dacă nu am fi fost, e inadmisibil să tratezi așa un om. Deci cam astea sunt experiențele mele cu șefii toxici.
Și câte și mai câte… Cred că nu am vreun amic sau amică care nu suferă de pe urma unui isteric sau isterică. Probabil e o chestie culturală aici, să îți arăți puterea prin țipete și urlături.
Asta, pentru că am avut ocazia să lucrez și cu oameni din alte spații culturale și acolo e de neconceput să ai parte de așa ceva. Am prietene care sunt doctorițe și povestesc despre felul oribil în care sunt tratate de către șeful de spital.
Oare de ce? De ce cred ei că e mai bine să te facă să te simți ca ultimul om? Pentru că asta nu te face să ai randament mai bun la muncă, dimpotrivă, te face să vii la muncă foarte chinuit, demotivat, dorindu-ți să pleci unde vezi cu ochii.
Eu am reușit să îmi găsesc un post unde șeful e un om minunat. Și chiar dacă salariul meu nu e mare, cel puțin vin cu plăcere aici, la birou.“
„Nu știu dacă atrag toți nebunii sau eu îi fac așa…“ – Ioana, 40 de ani
„Eu am un istoric întreg de șefi semi-imbecilizați, cu veleități de lideri (că tot e la modă), cu resurse intelectuale limitate și pretenții de divă. Și vorbesc aici, în egală măsură, de bărbați și femei.
Am lucrat mai mult în firme mici, în middle management, să spunem. Dincolo de credința că proba de foc o dai în corporate, un mediu amorf este un loc în care fie te pierzi, fie te fofilezi.
Într-o firmă mică, nu prea ai încotro decât să muncești pe brânci. Iar workaholica din mine vrea să fie văzută, să i se recunoască meritele și să nu se piardă într-un grup, deseori prea mare. Asta e, fiecare cu piticii lui!
O fostă șefă era o duduie la 46 de ani, fostă secretară, mândră că și-a încălecat cu acte în regulă fostul șef, a cărei vorbă de duh era «eu sunt fată simplă, de la țară». Iar comportamentul, așijderea.
Să nu confundăm lucrurile: oamenii de la țară pot fi cu adevărat valoroși și de apreciat. Țărănismele, la modul peiorativ, nu.
Prin urmare, în firma respectivei, eu, director de dezvoltare, am ajuns să mă ocup cu: recrutarea zilierilor, semnarea sau rezilierea contractelor cu firme de telefonie sau gunoi, achiziționarea de rafturi pentru depozit și… spălarea acestora.
Iar demisia mea a venit odată cu anunțul «în weekend, vine containerul de marfă și o să vreau să vină toată lumea la descărcat». I-am spus că îi mulțumesc pentru ofertă, dar eu nu mai vin deloc. Iar răspunsul a fost pe măsură: «Eu nu am nevoie de oameni cu pregătirea ta, vreau oameni sufletiști».
Probabil prin asta înțelegea că ar trebui să-mi dau sufletul descărcând marfă, dar, sincer, nu de aia am fost pe la școală și nici asta nu aveam în minte când mi-am făcut formările profesionale.
Așadar, dacă eu nu mint la interviul de angajare, mă aștept ca și angajatorul să îmi spună clar ce vrea de la mine… Pentru astfel de «șefi» aș avea un sfat: cât timp nu sunteți dispuși să lăsați oamenii să își facă treaba, nu mai angajați persoane inteligente. Zău, vă omoară compexele.“
