Șefi toxici: Un șef mi-a spus că sunt frustrată, probabil de aceea sunt atât de bătăioasă
Sunt diverse specii și subspecii de șefi toxici. Dar cei mai frustranți sunt cei complexați atunci când o femeie se dovedește a fi „prea” inteligentă. Orice o fi însemnând aia pentru ei…
Citește și:
De anul acesta, rezoluțiile mele nu mai sunt o himeră. Prima regulă: schimbare de azi, nu de mâine
Cred că mare parte dintre noi au întâlnit șefi mai abili să sublinieze greșelile, erorile, eșecurile, anumite trăsături care țin de viteza de reacție a fiecăruia sau modul de a face ori înțelege lucrurile. Șefii aceia toxici care îți strică ziua doar dacă îi vezi. De auzit, nu-ți dorești, pentru că știi deja ce au de spus.
Nu o fac pentru a te motiva (deși mulți folosesc această scuză) și nici pentru că sunt superiori (iar aici nu mă refer la ierarhie). O fac pentru că nu pot mai mult.
Sunt acei oamenii limitați, ale căror frustrări și probleme personale nu își găsesc răspunsul în ei înșiși, așa că și le varsă asupra celorlalți. Cercetătorii britanici ar fi de acord.
Rar întâlnești oameni în poziții de conducere care să știe să ghideze, să susțină, să transmită anumite cunoștințe și să motiveze echipele cu care lucrează. Este o artă, dar nu ceva imposibil.
Eu am învățat că se poate. Am avut norocul să am o șefă inteligentă, capabilă, căreia nu i-a fost teamă că s-ar putea remarca cineva și i-ar lua locul. A vrut o echipă unită și eficientă și asta a avut.
Din păcate, în istoria mea personală, cel mai prost am lucrat cu șefi bărbați. Am constatat că prea puțini sunt cei care tratează egal membrii unei echipe.
Dacă ești femeie pare că ți-ar face o favoare să accepte că ești capabilă. Poate mai capabilă decât alți colegi bărbați. Nici să nu îndrăznești să pari prea „deșteaptă” în fața lui.
Un șef mi-a spus că sunt frustrată, probabil de aceea sunt atât de bătăioasă. Probabil pentru că educația lui de coteț nu îl ajuta să înțeleagă că și femeile sunt competitive sau că sunt în stare să muncească la fel de mult/mai mult decât un bărbat.
Ce să îi răspunzi unui astfel de șef? Că dacă sunt bătăioasă este un plus pentru firmă? Mai ales când mă ocup de vânzări și negocieri… Am înțeles atunci că nu este locul meu acolo.
Nu am de gând să zâmbesc dacă nu am chef (pentru că „așa fac femeile”), nici să am vocea mieroasă, nici să îi vând ideile mele ca fiind cele mai bune idei pe care le-a avut el. Nu pot să îi cultiv stima de sine dacă el nu o are. Nici să îi admir calitățile de leadership… lipsă.
Sunt multe astfel de cazuri și știu femei care au renunțat. Au renunțat să se mai lupte pentru locul pe care îl merită. Au obosit să vadă că nu sunt ele promovate, ci un coleg mai puțin capabil, dar… bărbat. Că, nu-i așa, poate ea intră în concediu de maternitate.
Ok, de acord. Și dacă pe domnul avansat îl calcă mașina, nu suntem tot în impas? Ar putea la fel de bine să rămână în rezervă și să îmi țină locul dacă m-oi decide că pe lângă carieră vreau și un copil.
…Ceea ce nu e obligatoriu. Și noi, femeile, ne-am născut pentru noi însene. Nu simt nicio obligație de a contribui la creșterea demografică pentru că m-am născut cu un uter. În schimb, am învățat al naibii de mult și sunt extrem de eficientă în ceea ce fac. Iar pentru asta, vreau locul pe care îl merit.
Nu vreau niciun șef complexat care să mă facă să mă simt prost că sunt bună în ceea ce fac. Care să își permită „glumițe” despre cum ar trebui să port mai des fustă sau să mă gândesc la o familie.
Eu nu fac glume despre cât de penibil este la 50 de ani să se creadă de 25. Nici nu mă întreb (prea des, retoric) cum de-o fi ajuns șef.
Așa că, acelor șefi care diferențiază angajații după fustă-pantalon, le recomand dezvoltarea personală și un plus de educație. Este, culmea, în interesul lor.
Iar femeilor care muncesc și nu se bazează pe farmecul personal sau flirt în profesia lor, să aibă curajul să se lupte pentru poziția pe care o merită. Pentru că nu vor afla niciodată cu adevărat de ce sunt capabile dacă renunță.
Foto: shutterstock.com
