Sfaturile prietenilor, oricât de bine intenționate, rămân mereu… opiniile altora despre viața ta

Tu cât asculți sfaturile prietenilor tăi? Eu uneori am greșit ascultându-le, alteori am fost surprinsă cum nu-și urmează nici chiar ei propriile sfaturi…

Citește și:

Divorț elegant (sau nu?!) la 60 de ani

Relația cu mama devenise toxică pentru căsnicia mea, așa că am ales

Acum șase ani eram căsătorită și tocmai aflasem că soțul meu mă înșală. Eram căsătoriți de doi ani, eu foarte îndrăgostită și luată pe nepregătite de această veste. Mă rog, nu știu dacă ești vreodată pregătită să aflii așa ceva, dar eu chiar nu văzusem semnele.

Probabil alegeam să îmi confirm iubirea și alegerea făcută, decât să accept că nu este ceea ce îmi doresc și ce am nevoie. În perioada aceea am căutat sprijinul prietenelor și al familiei.

Familia mea, din păcate, e destul de reactivă și am primit o reacție de profundă indignare, furie și negativism. Nu aveam nevoie de asta.

Eram rănită, sufeream, dar aveam nevoie să procesez noua realitate, nu să declanșez un război. Îmi uram soțul, îl și iubeam. Voiam să sufere și știam, totodată, că nu i-aș fi făcut niciodată rău. Nici din răzbunare, nici din alte motive.

Așadar, i-am lăsat pe ai mei care mă încărcau negativ și m-am confesat unor prietene. Două la număr, amândouă căsătorite la rândul lor. Reacțiile au fost vehemente și nenegociabile din partea ambelor: „Eu nu aș l-aș ierta niciodată! Nu concep așa ceva!”.

Chiar și în suferință, eu reușesc să fiu o persoană echilibrată. Știu că am nevoie de sprijin, dar caut să mă descarc de supărare, nu să mă încarc cu sfaturi și opinii.

Le apreciez când vin ca un sprijin în favoarea mea, dar nu înseamnă că le urmeaz neapărat. Aștept să îmi domolesc emoțiile și să pot gândi „la rece” o problemă, înainte să iau o decizie.

Am divorțat, după câteva luni. Decizia mi-a aparținut. Am făcut asta pentru că am realizat că nu îl voi putea ierta, dar și că din partea lui nu a venit acea disponibilitate de a face totul pentru a ne salva căsnicia.

Într-o primă etapă, reacția lui a fost „nu știu ce simt și nici ce să fac”.

Oricât de deschisă sunt spre a înțelege că se poate întâmpla acest lucru și fiecare dintre noi avem dreptul și datoria de a fi, în primul rând, sinceri cu noi înșine și în acord cu ceea ce simțim și ne dorim… nu eram terapeutul soțului meu, eram partenera lui de viață.

Am renunțat pentru că nu am vrut o viață în care să mă gândesc dacă îmi este infidel și nici una în care să îl pedepsesc periodic pentru aventură.

Interesant este că, cele două prietene ale mele, au divorțat amândouă, la scurt timp după mine. Amândouă și-au înșelat soții.

În cazul uneia dintre ele, soțul a aflat și a divorțat de ea. Cealaltă s-a îndrăgostit de un alt bărbat cu care, ulterior, s-a și căsătorit. Am fost alături de ele și le-am acceptat deciziile.

Le-am susținut în ceea ce au decis să facă pentru că fiecare are dreptul să își trăiască viața așa cum consideră. Dar tot îmi amintesc vehemența lor în a nu accepta infidelitatea într-o căsnicie. Ce ușor este să etichetăm și să blamăm. Ce ușor este să fim reactivi…

Părerea mea este că avem mereu nevoie de sprijinul prietenilor, dar, mai ales atunci când suntem sensibile emoțional, nu este recomandat să urmăm sfaturile altora.

Deseori, răspunsul vine cu răbdare și cu trecerea timpului. Și este mereu personal, neinfluențat de nimeni, ținând cont doar de ceea ce îți dorești și ai nevoie tu.

Relația mea oricum nu ar fi rezistat proba timpului și nu îmi regret decizia. Dar a fost decizia mea și mi-am asumat-o.

Foto: shutterstock.com