Singură la 40 de ani, motiv de panică? Și ce înseamnă, de fapt, singurătatea?

Pe lângă presiunea și judecata societății, cum simt femeile de 40 de ani singurătatea? Cu ce probleme reale se confruntă ele? O radiografie emoțională care sigur te va pune pe gânduri…

Dacă la 20 de ani grijile sunt departe, iar la 30 începem să ne conturăm mai bine ce vrem, la 40 știi clar cine ești și te simți bine cu tine însăți.

Nesiguranțele se diminuează, feminitatea este mult mai asumată, iar etichetările devin irelevante. Pentru că ele apar, chiar dacă nedorite, în special când ești singură, ai o carieră pentru care te lupți, nu ai și nu vrei copii, iar un soț este opțional.

Citește și:

Singură și nefericită? Combate frustrarea!

Cum să scapi singură de singurătate

Femeia independentă, sigură pe ea și echilibrată, rămâne, inexplicabil, o enigmă. Între provocări și reușite, femeile de 40 de ani sunt, cu siguranță, de admirat.

„Am ajuns să îmi văd prietenii numai la zilele de naștere“, Oana, 41 de ani

„Nu am o problemă că nu am iubit sau soț. Nu am o problemă prea mare nici că nu am copil. Poate că sunt inconștientă, dar nu știu, nu aud că ticăie ceasul biologic.

Oricum, nu simt, în interior, vârsta pe care o am, cred că mai degrabă mă simt de un 31-32 de ani. Foarte multă vreme am trăit convinsă că fericirea în viață înseamnă să te măriți, să faci o casă, să fii în rând cu lumea.

După ce am experimentat acest episod, mi-am dat seama că ne furăm singuri căciula, pe românește. Nu am fost mai fericită că am construit o casă pe pământ, cu grădină frumoasă, cum vezi în filmele americane, nici că în buletin eram doamna X, atâta vreme cât mă simțeam singură în doi și certurile făceau parte din meniul zilnic.

Așa că mai bine singură și liniștită, decât măritată și să adorm plângând patru seri din șapte.

Ori copilul să asiste la scandalurile din casă, să își vadă părinții triști, să nu aibă un bun exemplu de cuplu, să crească într-un mediu toxic, dar, din afară, să dăm senzația de felicitare Hallmark.

Am un job stabil, care îmi place, îmi asigură un trai decent, am prieteni buni, mulți cu vechime, alții mai noi, care știu că îmi sunt alături și pe care mă pot baza, dar pe care, din păcate, îi văd cam rar.

Și, sincer, cred că asta e problema pe care o simt și care mă întristează extrem de tare: faptul că mă simt singură din punct de vedere social. Am ajuns să îmi văd prietenii numai la zilele de naștere sau de Revelion.

În plus, părinții mei sunt foarte bătrâni, nu cred că vor mai trăi mult, și ideea sărbătorilor fără ei mă îngrozește. Nici măcar nu știu cum îmi voi petrece sărbătorile după ce ei pleacă din lumea asta, pentru că sunt tot ce am la capitolul familie.

Singurătatea în teorie cred că o gestionez decent, nu mă deranjează să stau acasă, nu mă plictisesc eu, cu mine, dar nu sunt genul static și ador să socializez.

E drept, mă duc la yoga, la niște cursuri de olărit în weekend, la sală, mă mențin destul de ocupată, dar simt nevoia de oameni, de legături autentice, de timp petrecut împreună cu cei dragi. Însă ei, desigur, au responsabilitățile lor, copii cu care trebuie să petreacă timp și nu au când să se vadă și cu mine.“

„Privirea celorlalți e mai importantă decât privirea din oglindă“, Cecilia, 37 de ani

„Eu nu am încă 40 de ani, dar e ca și cum aș avea. Adică încep să simt anxietatea vârstei. Oricum am da-o, e un prag existențial. Acum faci primele bilanțuri. Am făcut bine până acum? Am trăit în acord cu mine, cu propriile valori?

Faptul că nu am copii, mă va marca mai încolo sau ader la această decizie lucidă? Bărbații mă privesc altfel, oare? Chiar dacă nu arăt a femeie trecută de 35-37 de ani, faptul că voi avea 40 de ani, va influența reacția lor?

Profesional, cum voi gândi la 40, 41 de ani? Voi vrea o schimbare? Am și eu o criză de vârstă mijlocie? Vedeți, astea sunt întrebările care mă «înghesuie» pe mine la apropiata vârstă de 40 de ani.

Și cred că sunt întrebările oricărei femei care nu a trecut prin scenariul clasic, de femeie măritată cu unul-doi copii (că atunci m-aș fi întrebat poate altceva).

Deci iată ce înseamnă pentru mine anxietatea vârstei de 40 de ani. Nu mă simt bătrână, dar aș putea fi privită drept o femeie de o anumită vârstă (în niciun caz nu voi mai fi privită ca o… fată).

Adevărul este că, pentru femei, privirea celorlalți e mai importantă decât privirea din oglindă. Să nu fim ipocrite: ne doare un rid sau indiferența unui mascul frumos de pe stradă.

Dar nu vreau să dramatizez. Sper doar că îmi voi găsi echilibrul în fiecare an care vine, în activități care să mă țină atât de ocupată și de utilă, încât vârsta să devină doar un parametru irelevant…“

„Etichetele ar trebui păstrate pentru haine“, Eugenia, 42 de ani

„Eu sunt single. Am fost căsătorită, nu a funcționat, am divorțat acum 14 ani. Iar de atunci, relațiile mele nu s-au legat în ceva profund sau semnificativ. Prin urmare, de cinci ani sunt single și mă concentrez asupra carierei.

Chiar și acest lucru însă, ridică probleme celor din jur, ale căror sfaturi de viață nu încetează să apară, chiar (sau mai ales) când nu sunt cerute. Pentru că, nu-i așa, cum să te intereseze cariera și nu viața de familie?

Cât de anormală să fii să nu faci copii? Înseamnă că ești o persoană pe care nu o vrea nimeni, de aceea nu s-a lipit nimic de tine…

Pe scurt, să spunem că arăt ca o femeie de 30 de ani, sunt înaltă, fac sport, deci am un corp de invidiat, sunt extrem de preocupată de felul în care arăt și, cu siguranță, nu mă pierzi în mulțime.

Totodată, am un intelect și o experiență profesională care îmi permit să ocup o poziție de middle management și să am un cuvânt (greu) de spus în meseria mea.

Și totuși, constat cu dezamăgire care sunt etichetele folosite de către cei din jur atunci când nu înțeleg o persoană ca mine. Respectiv, siguranța mea profesională și negocierile dure (în care mereu obțin ceea ce compania are nevoie) trec drept… frustrare.

Asta, pentru că nu este comod să negociezi cu mine. Iar dacă ești și bărbat, chiar trebuie să fii echilibrat și asumat să faci față unei femei care nu încearcă să te farmece, ci negociază de pe poziții egale.

Și cum mai rar ai parte de această subspecie masculină, «tipa» este single și, deci, frustrată. Colegele mai tinere de asemenea își oferă singure explicații în privința mea.

Din păcate pentru ele, sunt mulțumită de filozofia mea de viață. Cu sinceritate, nu cred că genele lor sunt atât de valoroase încât să se reproducă în ritmul în care o fac și ar putea să ofere un ajutor mai valoros celor din jur, dincolo de împrumutat oja roz cu sclipici.

Sună condescendent, știu, dar nu sunt o persoană dură, ci doar sătulă. De limitările celor din jur, care – atunci când din experiența proprie sau din cărțile pe care (nu cred că) le citesc – nu pot încadra o persoană.

Și trebuie să o facă, că doar n-or să vorbească numai despre ce a mai păpat ăla micu’. Ah, foarte important, la final, un mic indiciu pentru curioși… să nu ai o relație care se lasă cu lăutari și copii, nu înseamnă că nu ai parte de sex. Și încă unul de calitate…“