Soțul meu a plecat pur și simplu de acasă. După 10 ani de căsnicie.

Nu știu dacă sunt sau voi fi o femeie divorțată. Dar traversez o perioadă dificilă în care mi-am pierdut soțul fără să am parte de o încheiere. Asta după 10 ani de căsnicie.

Citește și:

Nu pierd mult timp cu un partener nepotrivit

M-am săturat de drame în relația de cuplu

Se spune că problemele care vă despart după ani de relație, cu mai multă atenție, pot fi văzute încă din prima lună. Dar alegem să le ignorăm. Din îndrăgostire sau dorință de a face lucrurile să meargă. Din credința că nimeni nu este perfect. Dintr-o orbire pe care ne-o asumăm de bună voie.

Acum zece ani, când ne-am căsătorit, niciunul dintre noi nu aveam bani. Veneam din familii fără posibilități și eram prea tineri să fi apucat să ne realizăm noi în vreun fel. Încă.

Soțul meu era complexat de acest aspect. Probabil o trăsătură mai proeminent masculină. Voia, visa, își dorea. Iar eu îl admiram pentru asta, întrucât ambiția și competitivitatea sunt trăsături atrăgătoare la un bărbat. Ce nu vedeam e frustrarea majoră. Sentimentul lui că dacă ar avea bani ar face altceva. Mai grav, că ar fi altcineva.

Cred că m-a iubit. Sau așa credeam. Probabil la un moment dat a făcut-o. Altfel nu ne-am fi căsătorit. Dar totodată, cred că eram accesibilă mai mult decât iubită. Nu își permitea să curteze, să iasă prea mult. Nu avea multe de oferit. Pentru mine, el însuși era totul. Altceva nu aveam nevoie să îmi ofere.

Dar interesele soțului meu se îndreptau și către alte femei. Cele sclipitoare, la care ajungi cu bani. Cel puțin, asta a rezultat dintr-o conversație pe care am citit-o întâmplător dintre el și un prieten. Atunci, acum 5 ani, am văzut primul semnal de alarmă și m-am întrebat, pentru prima dată, dacă soțul meu e mulțumit și fericit sau încearcă să se consoleze cu ce are?

Tot atunci soțul meu a fost promovat. Avea, într-un final, funcția la care visase. Iar banii au început să apară treptat. La început, mărirea de salariu nu a fost prea mare. Dar, în timp, cariera lui a prins avânt. Petrecea mai mult timp la muncă decât acasă, iar eu l-am susținut pentru că știam cât de mult își dorește asta.

Mai mult, ne făceam planuri să ne luăm o casă, poate chiar să avem un copil. Dar se poate să fi fost mai mult planurile mele, iar soțul meu doar să mă îngâne. Nu spunea nu. Dar nu vedeam niciun entuziasm. Evident, nu voiam să par paranoică. Luam atitudinea lui drept oboseală. Drept „așa sunt bărbații”.

Acum un an a devenit directorul companiei. Banii nu mai sunt o problemă, are un salariu imens. El însă a devenit altcineva. Sau, abia acum a avut curaj să fie exact ceea ce își dorea, cine se visa. A început să plece în weekenduri de acasă. La mare, la munte, oriunde. Fără mine. Ori spunea că are delegații, ori că merge cu prietenii. Ori că merge cu anumite contacte de la muncă și că pentru afaceri e bine să socializeze și astfel.

Au început certurile între noi. Nu mai eram o familie, nu mai eram nici măcar un cuplu. Banii pe care începuse să îi câștige îi risipea după pofta inimii. Nimic nu mergea în contul de economii deschis pentru casa noastră, viitorul nostru.

Într-una din zile i-am umblat prin telefon. Nu mai voiam minciuni, voiam să știu ce se întâmplă cu soțul meu, iar el nu îmi spunea nimic. Nu știam ce caut, dar căutam. Și am găsit. Soțul meu agăța femei, purta conversații îndelungi, îmi era demult infidel.

Păstra pozele lor în telefon, le ducea la mare sau la munte. Le făcea cadouri. Își trăia viața. Am găsit și o altă conversație cu prietenul căruia i se confesase mai demult cu ce își dorește și ce femei visează. Acum îi scria că simte, într-un final că trăiește.

Am încercat să mă calmez cât am putut. Am vrut să găsesc cea mai bună cale de a discuta cu el. Nu voiam să îmi pierd soțul. Mi-am imaginat că e o etapă, că e rătăcit, că are o reacție idioată la noua bogăție.

Am discutat cu el. Puțin, nu mult. Pentru că și-a strâns câteva haine și m-a lăsat vorbind. Iar de două luni nu știu nimic de el. Nu îmi răspunde la telefon, nu vine acasă, nu îmi spune că vrea să plece de tot sau că vrea să divorțăm.

După 10 ani de căsnicie, eu nu îmi cunosc soțul. Am încercat mereu să îl înțeleg, să îl ajut să își depășească complexele, să îl conving că e valoros pentru ceea ce este, nu ceea ce are. Am uitat să dau atenție felului în care mă trata el. Am uitat să fiu și eu valoroasă în ecuația asta.

Pentru mine banii nu au fost niciodată importanți. Nu am avut mulți, dar m-am descurcat cu ce am avut. Și am fost mulțumită.

Problema mea este… cum am putut să nu îmi cunosc soțul? Și unde am greșit? Nu am avut o căsnicie rea. Am avut probleme și greutăți, dar ca orice alt cuplu.

Am înțeles nevoia lui de a avansa în carieră și chiar l-am admirat pentru asta. De unde reieșea că eu nu mai aveam ce să caut lângă el odată ce s-a realizat? Că nu mai merit nici măcar să îmi explice decizia lui. Sau să și-o asume…

Nu știu ce am de făcut pentru că sunt într-o situație pe care nici eu nu mi-o explic prea bine. Nu pot ierta infidelitățile, minciunile… dar cel mai tare mă doare să constat cu câtă ușurință m-a dat deoparte. Ca să trăiască viața pe care, de fapt, și-o dorea…

Foto: shutterstock.com