Suntem un cuplu altfel și suntem fericiți exact așa

Ne certăm, apoi ne umflă râsul. Eu am tatuaje, el cântă la pian. Vrem să adoptăm un copil, nu să îl facem. Suntem un cuplu altfel. Și totuși, atât de firesc…

Citește și:

Atracție sau stabilitate? Nu știu să aleg între doi bărbați

Nu pierd mult timp cu un partener nepotrivit

Mama lui Tudor este profesor de pian. Iar Tudor un pianist minunat… Când i-am cunoscut părinții, tatăl lui, profesor de istorie, a îngânat un „asta chiar e o surpriză”. Nu știu dacă prin „asta” se referea la mine. …Pentru că eram îmbrăcată lălâu și colorat. Pentru că i-am luat în brațe când i-am cunoscut.

Eram deja cu Tudor de șase luni și aveam toate motivele să mă bucur că îi cunosc. Le mulțumesc pentru el și acum.

Apoi am fost în vizită la părinții mei. Nu eram atât de stresată să îi cunosc pe ai lui, pe cât eram să îi cunoască el pe ai mei. Tata vine dintr-o familie foarte înstărită, care a produs o avere considerabilă și un fiu boem.

Nu mi-a plăcut să îi spun trântor pentru că e tata și îl iubesc. Dar nu a muncit niciodată, în schimb a filosofat absurd, a pictat prost și a scris poezii și mai prost.

Mama l-a iubit enorm mereu. Și ea vine dintr-o familie cu o situație materială decentă, chiar dacă nu a avut o moștenire considerabilă. Ceea ce i-a unit a fost admirația reciprocă.

Dincolo de standardele societății care spune că trebuie să ai un serviciu, să te îmbraci într-un anume fel sau să te comporți după un anumit tipar.

Ei au ieșit din tipar și poate de aceea și eu, acum, fac același lucru. Ocolesc tiparele. Nu o fac intenționat. Așa m-am format. Pentru că înafara tiparului, așa cum au fost părinții mei, m-au iubit și m-au învățat să iubesc. Persoana, nu imaginea.

În timp ce eu așa sunt, pe Tudor îl văd un rebel. El este invers decât părinții lui, îndrăgostiți de formalități, potoliți, relativ cenzurați, dar extrem de manierați și respectuoși cu lumea din jur.

Îi admir pentru că sunt atât de diferiți de ai mei și totuși, la fel de minunați. Pentru că l-au educat pe Tudor să fie sensibil, să fie atent la cel de lângă el, responsabil și matur. L-au iubit și, văzând cum se privesc unul pe celălalt, știu că indirect l-au învățat și să iubească. Și cum să iubească.

Împreună nu arătăm ca un cuplu clasic. Nu spălăm vasele împreună și nu ne planificăm vacanțele ținând cont de dorințele comune. Tragem bilețele. Amestecăm numele noastre scrise pe mai multe bilețele, atunci când fiecare ar vrea altceva. Și tragem la sorți. Numele câștigător decide unde mergem în vacanță. Bineînțeles că nu odată eu, câștigătoare fiind, am ales ce voia el. Și invers.

Ne certăm pe spălatul vaselor. Niciunuia nu ne place. Așa că, punem bot și le spălăm pe rând. Conform unui program lipit pe dulapul din bucătărie. Când chiar nu avem chef de asta, mâncăm în oraș. Sau direct din cutia de pizza.

Anul trecut m-am cam îngrășat. Mă simțeam neatrăgătoare. Dar tata avusese o problemă de sănătate, iar asta m-a copleșit. Suficient cât să mănânc aiurea. Fie vorba între noi, pe linie maternă am numai dame rotunjoare. Dar eu controlez asta. Uneori, se pare.

Tudor nu m-a privit niciodată cu mai puțină dorință sau iubire. Sincer, m-am bucurat să simt că pentru el, sunt tot eu, și cu șase kilograme în plus. De care am scăpat. Greu. Cu nervi și dietă. Și niște sport.

Muncim amândoi. El predă limba română și dă lecții de pian. Eu dau lecții de franceză și germană (moștenirea tatălui meu care mi-a luat tutori de mică) și fac diverse obiecte handmade.

Nu suntem bogați. Stăm în chirie. Părinții ne-au propus să ne ajute să ne luăm o casă. Nu de alta, dar suntem de șase ani împreună, deci e pe bune. Cred că speră să ne căsătorim. Dar nu o facem. Pentru că suntem deja fericiți, deci ce altceva să ne mai dorim.

Ne certăm, apoi ne pufnește râsul. Dacă vreunul nu cedează supărarea, celălalt are voie să facă pentru sine orice extravaganță financiară din bugetul comun. E o regulă.

Am tatuaje pe spate, umăr și abdomen. Tudor nu își va face niciodată pentru că nu îl reprezintă. Așa cum nici eu nu m-aș îmbrăca în costum vreodată.

Îmi trage scaunul la restaurant. Uneori, și acasă. Uneori, mai mult decât trebuie… dar mă amuză. Nu mă lasă să cad pe jos. Doar mă sperie. Îi spun că e țăran. Așa știu să îl alint.

Nu cred că există rețete după care să ne căutăm partenerul. Dar chiar cred că ți se pot alinia astrele și, atunci când nu te aștepți, să îți cunoști partenerul potrivit. Cum ni s-a întâmplat nouă, la coadă la pâine. Când el s-a băgat în fața mea… Și acum spune că a făcut-o doar ca să intru în vorbă cu el. Încă de atunci l-am făcut țăran…

Foto: shutterstock.com