Uneori sunt privită de parcă aș fi o mamă denaturată. Dar nu mă interesează ce cred alții…
Este foarte simplu judeci și să etichetezi, mai ales când nu ai altceva mai bun de făcut. Dacă alții cred că aș fi o mamă denaturată, este fix problema lor.
Citește și:
Nu e ușor să fii mamă… dar zău că merită!
Fetița mea are 9 ani și o cresc singură. Cu certitudine nu îmi este simplu. Să jonglezi singură cu toate grijile și responsabilitățile și să nu ai pe cine să te bazezi, deseori e motiv de panică sau depresie.
Motiv pentru care nu am timp prea mult pentru prietenii cu mămicile de la școală sau cu vecinele. Nici pentru prietenele mele nu am foarte mult timp. Dar ele mă înțeleg. Iar pentru restul… sunt o infatuată.
Nici faptul că arăt de 29 de ani nu apleacă gura lumii în favoarea mea. Pe scurt, sunt „flușturatica aia care se dă mare doamnă și nu are grijă de copil”. Cel puțin, asta cred unele vecine și câteva mămici de la școală.
De ce? Pentru că am mereu grijă cum arăt și nu ies niciodată din casă ca și cum aș fi căzut din pat atunci. Pentru că fizicul mă ajută să port și haine mulate, dacă așa vreau.
Pentru că nu fac eforturi deosebite să se citească epuizarea pe fața mea, ci să o ascund. Să zâmbesc mult. Să mă culc cu o oră mai târziu pentru că mi-am făcut manichiura și mi-am aranjat părul pentru a doua zi.
Dar și pentru că muncesc de nu mai știu de capul meu, motiv pentru care nu pot fi o mamă „cloșcă” ci am un copil mai independent decât alții.
Să ne înțelegem.. o iubesc pe fiica mea mai mult decât îmi pot eu imagina, am grijă de ea și de nevoile ei, sunt alături de ea indiferent ce problemă are. Suntem extrem de apropiate.
Dar fiica mea nu este întotdeauna reprezentată de mine la ședințele cu părinții pentru că trebuie să muncesc. Eu nu sar pe copil dacă a căzut sau s-a julit. Nici ea nu leșină după atenție la fiecare piedică.
Dar am avut surpriza ca fiica mea să se zgârie în curtea școlii și să văd alte mămici cum sar să o panseze, să o întrebe dacă a supraviețuit incidentului și să scoată diverse vaiete și mieunături. Fetița nu avea nimic, zgârietura era superficială. Iar eu privită cu dezaprobare că tot ce am emis a fost un „mami, ești ok?” de la distanța la care mă aflam.
Copilul nici nu băgase de seamă și voia să scape de madame pentru a-și continua distracția. Vă dați seama că sunt denaturată, nu?
În plus, copilul meu alerga prin curte în tricou când ceilalți copii aveau jachete. Deci nici nu o înfofolesc la prima adiere de vânt. Interesant este că, fiica mea nu este bolnăvicioasă, dar alți copii „înfofoliți” sunt. Surprinzător, nu?
Nu îi dau mâncare „bio”, nici nu-mi trece prin cap să îmi chinui copilul cu vreo dietă vegetariană, nu o pastilez dacă răcește puțin și nici nu o închid în casă dacă afară ninge. Și dacă aș fi avut un soț și o familie numeroasă care să mă ajute, tot nu mi-aș fi sufocat copilul.
Nici nu aș fi luat decizii extremiste pentru că „așa e mai bine pentru ea”. Din punctul meu de vedere, anumiți părinți sunt exagerați.
Pentru mine, este important ca fiica mea să fie îngrijită, să știe că este iubită și protejată, și să nu își dezvolte frici inutile.
Dar ca să închei fulminant motivele pentru a fi criticată… am și un iubit. Recent, ce-i drept. Dar pare un om de bază și îl plac. Evident că am auzit vecine spunând „aaa, stai, că ăsta nu e tatăl…”
Și știți ce? Nu dau doi bani pe ce comentează alții. Nu îmi dau ei de mâncare și nu îmi cresc ei copilul. Nu ei ne poartă grija zilei de mâine în locul meu.
Nu au decât să comenteze. Mă amuz gândindu-mă că au vieți atât de plictisitoare, încât doar eu le mai pot înviora.
Andreea, 35 de ani
Foto: shutterstock.com
