Copiii nostri vor schimba lumea?
Nu suntem multumiti de viata, nu suntem multumiti de lume. De semenii nostri nu suntem multumiti. Ne dezgusta mizeria pe care nu stim sigur cine o face pe strazi si prin paduri. Ne revolta impertinenta functionarilor de la ghisee, insolenta politicienilor, aroganta celor bogati, nepasarea trecatorilor, frivolitatea vedetelor, indiferenta medicilor, rapacitatea oamenilor de afaceri, incultura tinerilor, egoismul tuturor, viteza, inghesuiala, poluarea, blocajul – cand nu mai e viteza –, marfa proasta, preturile mari, profitorii, parvenitii, speculantii, oportunistii, ligusitorii, bagaciosii, invidiosii… Cam toata lumea e pe dos, ceea ce nu ne place deloc.
Si care este raspunsul nostru? Cati dintre noi ne inrolam in timida lupta pentru protejarea mediului? Cati economisesc apa si combustibilii? Cati au renuntat la pungile de plastic? E cam putin, ati putea spune. Da, dar putin este mai mult decat deloc. Cati dintre noi “au mers pana-n panzele albe” (frumoasa vorba, dar stie cineva de unde vine?), refuzand sa dea spaga functionarilor si medicilor? Cati dintre noi isi duc copiii la teatru sau le cumpara carti? Cati au refuzat sa mai intre intr-un magazin in care n-au fost serviti cum trebuie si cu ce trebuie?
S-ar zice ca ne priveste pe fiecare ce facem, dar din actiunile noastre insumate rezulta felul de a fi al societatii.
Si daca privim putin in viitor, ce-i invatam pe copiii nostri? In principiu, le dorim sa le fie bine in viata. Dar ne-am dori, in egala masura, sa fie oameni de omenie, sa fim mandri de ei. Daca societatea e bolnava, putem implini ambele deziderate in acelasi timp?
Sa zicem ca, la scoala, un coleg al copilului nostru sufera o nedreptate din partea unui profesor. Ce-i spunem copilului nostru? Sa stea deoparte, sa nu se bage, pentru ca nu-l priveste si n-are rost sa-si atraga si el antipatia profesorului? Sau ii incurajam pornirea spre dreptate si micul sau eroism de a lua atitudine? Dar daca nedreptatea priveste intreaga clasa? Ne ducem si negociem “pe sest”, pentru copilul nostru, cu o punguta colorata in mana si cu un zambet mieros pe buze, sau il sustinem pe micul nostru “port drapel” in revolta pe care o planuieste? Il sfatuim care este calea corecta de urmat in aflarea dreptatii sau ii spunem sa se dea mai in spate si sa nu se faca remarcat in situatiile incordate?
Il invatam, precum in Cartea Sfanta, “sa dea o camasa celui care nu are” sau, mai degraba, sa-l ignore pe calic si sa se insoteasca numai cei care au destule camasi?
Il indrumam spre o meserie banoasa, sau il sprijinim sa-si urmeze visul, cu riscul de a deveni un artist intr-o mansarda boema?
Iar cand va fi sa-si inceapa cariera profesionala, ce-l vom sfatui? Sa fie placut in ochii sefilor, cu orice pret, dupa principiul enuntat de Caragiale: “Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa tot” sau il vom incuraja sa faca apel la articolul din Codul Muncii care prevede “legalitatea si demnitatea in munca”?
Cum facem pentru ca ei, copiii nostri, sa nu perpetueze societatea de care suntem atat de nemultumiti dar sa le fie, totusi, bine?
Pentru mine aceasta ar putea fi o dilema, daca n-as fi optat din capul locului, pe nerasuflate, si daca n-as fi avut norocul sa descopar in copilul meu un caracter pe care nici o suta de moralisti impreuna n-ar fi putut sa-l alcatuiasca mai bine.