Despre frivolitatea „crizei” sau Apusul „vecetudorienilor”
Exista un fariseism foarte vizibil si dizgratios, caracteristic diletantilor cu pretentie. Oamenii de acest fel iau cu atat mai usor atitudinea competentei serioase cu cat se feresc mai abil de a se pune la adevarata incercare.
Diletantul pretentios este prin excelenta un domn dificil, care stie sa se pazeasca de raspundere cu o minunata maiestrie. Dar, exista si frivolitati deghizate, care scapa lesne din vedere tocmai oamenilor seriosi. Frivolitati deghizate sub masca unor grave tulburari psihice defulate, sub morga unor mofturi ce ascund patologii freudiene sau invocarea unor false metagore gen „criza”, „recesiune” etc. Asupra acestora doresc sa ma opresc un pic.
Astfel, vanitatea este divers si intens stimulata in societatile civilizate. Este foarte placut, si adeseori profitabil – cu deosebire daca intervine si politicul! – sa obtii cat mai ieftin prestigiul competentei (in fapt, pseudo- competetnta). Astfel se nasc diletantii cu pretentie de autoritate. Posibilitatea existentei acestora este fondata in diversele forme ale parazitismului social – fie ca e vorba despre functionari publici, indivizi cu functii de conducere sau, in cazul nostru, parlamentarii-politicieni. Acest tip social alcatuieste trupa anosta a asa-numitilor cunoscatori si protectori ai valorilor nationale, propagandisti ai nationalismului si a oricaror forme extremist-dictatoriale (antisemitism, xenofobie, homofobie etc.) Sunt oameni care, din lipsa unui talent bine afirmat si liberi de constrangerea unei ocupatii exigente, se declara initiati in toate domeniile stiintei, se considera atotcunoscatori. In fapt, ei nu fac decat sa incurce lucrurile din mersul lor normal, ocupa fara justificare pozitia lor sociala si/sau politica, incita si agita masele, reusind in acest fel sa-si ascunda frustrarile, mitocania, ingustimea mintii si propriile tulburari de personalitate, apeland la „criza”.
Unii, facand astfel, raman destul de inofensivi; altii devin agresivi, pentru ca dogmatizeaza exacerbat si deosebit de facil orice element ce le este strain – si, deci, necunoscut. Este vorba despre „vecetudorieni”. Genul acesta de individ – „vecetudorianul” -, care nu vrea, sau este incapabil sa-si disciplineze riguros energia si sa-si controleze sever pornirile publice, se afla in contrazicere radicala cu orientarea vietii noastre moderne si democratice. Iar, tocmai aceasta democratie – cu toate valorile ei universal valabile – trebuie sa suprime, sa anihileze acest tip de discurs, acest model de tiranie, acesti „vecetudorieni” cu o structura sociala perimata – cel putin la nivelul principiilor actuale ce garanteaza dreptul la diversitate, dreptul la decenta.
Altfel spus, exista o estetica a valorilor sociale care reprezinta un indicator pretios al directiei pe care o ia viata noastra, a romanilor, acum, in aceasta asa-zisa perioada de criza. Astfel, la un moment dat – si, se pare ca aceasta clipa a sosit!, anumite atitudini si tipuri sociale/politice incep a fi dezaprobate prin reactia imediata a maselor. Ele fie se resemneaza, fie raman plafonate in dezgust. Iar romanul european simte tot mai acuta, incomoda prezenta mofturoasa a acestor „amatori” ai frivolitatii : „vecetudorienii”. Se instaureaza, practic, selectia naturala a acestor diletanti, care prin diverse subterfugii, fug de raspundere, se compromit singuri si, inevitabil, cad in ridicol.
In concluzie, acest tip insufletit de pofta de a face pe dificilul fara sa stie bine cum si fara sa aiba cu ce, nu face decat de a-si justifica – inaintea lui si in fata celorlalti – n u l i t a t e a s a absoluta. Desigur, apeland la manevre si atitudini specifice lui: nebulos-cartitoare – asta, ca sa ma exprim elegant! Este normal si distinctiv pentru „vecetudorian” ca nu este si nu va fi niciodata in stare sa-si depaseasca complexele si obsesiile sale compulsive. Nu va reusi niciodata sa treca de aceste bariere impuse tocmai de propriile-i disfunctii psihice. Soarta sa va fi mereu de a cauta ceva fara sa stie de fapt ce cauta. Si, mai dureros, fara macar sa o recunoasca! Asadar, epoca „vecetudorienilor” trebuie ca isi traieste in agonie ultimele secunde de pseudo-glorie. Dar noi, cei care nu „gustam” ipocrizia acestor fariseice sloganuri, avem verticalitatea realitatii si „savuram” aromele … „crizei”…
Adrian Vantiu