Domnului doctor, cu dragoste

M-am trezit intr-o frumoasa dimineata de vara cu un picior rosu, fierbinte si putin umflat. Asa ceva nu mai patisem. L-am pus in pamant: parca as fi calcat pe o paine. Sangele a dat navala in jos prin venele mele ca plumbul topit: greu si foarte dureros. Ce sa fie?

A trebuit sa ma duc la serviciu, sperand ca o sa-mi treaca. Am mutilat o matura si i-am luat coada, ca sa ma sprijin in ea. Pe la pranz, surpriza: ma durea si celalalt picior. Am vorbit la telefon cu mama unei prietene, medic pensionar. Dupa simptomele pe care i le-am descris, coroborate cu restul peisajului patologic al organismului meu, mi-a sugerat o tromboflebita, cu indicatia ferma de a ma duce la medic.

Si de-aici incepe povestea mea. Am ales o policlinica particulara plasata intr-o vila cocheta de pe un bulevard umbrit de tei in floare. Mi-am zis ca, daca platesc din capul locului, evit ambiguitatea unei consultatii cuvenite de drept in virtutea calitatii mele de asigurat, precum si jena momentului cu plicul, cu balbaiala, cu multumirile… ma rog, balcanisme de-ale noastre.

Domnul doctor avea o fata roz, cu o mustacioara   la Clark Gable iar manutele lui ca niste painici crude au palpat intr-o doara gamba mea fierbinte si dureroasa. Am inceput sa-i descriu starea mea, sa-i dau repere in timp, sa-i explic ce alte probleme medicale am, in ideea ca acelea stau la baza neplacerii de acum. Mama prietenei imi spusese ca voi avea nevoie de niste investigatii – RMN, nici nu stiam ce-i acela – asa ca voiam sa-i fiu doctorului de folos cu cat mai multe informatii.
-Mdea…
Il priveam rabdatoare, asteptand sa scrie ceva pe vreo hartie, sa puna intrebari suplimentare. Nimic.
-Credeti ca e tromboflebita? Mi-am incercat norocul.
-S-ar putea sa fie tromboflebita…
Si mi-a scris o reteta cu doua antiinflamatorii.
-Nu pot sa inghit Diclofecanc, i-am spus. Imi da crampe intestinale.
-Dar ce puteti inghiti?
-Piroxicam.

A mazgalit cu pixul Diclofenacul si mi-a scris Piroxicam. Nu stiu ce anume l-a zapacit, dar a schimbat si unguentul, din Piroxicam in Diclofenac. Poate dintr-un spirit de echitate.

Am iesit cu reteta pe usa gandindu-ma ca daca iau antiiflamatoriile o sa-mi treaca pe moment, dar asta nu-i o garantie ca n-o se se intample iar. Asa ca, peste cateva zile, cand situatia, e drept, se mai ameliorase, m-am dus la un specialist, un flebolog cu cabinet particular pe Magheru. Doctorul de aici era arab, ceea ce-mi inspira pe atunci imensa incredere, lumea araba avand traditii milenare in medicina, de pe vremea cand pe europenii se lasau mancati de paduchi si sobolani si stateau nespalati cu lunile. Mai mult, pe un perete, acolo unde, de obicei, ai nostri isi pun diplomele, domnul doctor avea o mare fotografie care il infatisa cu acoperomantul de cap in patratele rosii, de unde am inteles ca isi facuse pelerinajul la Mecca, ceea ce mi-a inzecit respectul.
-Ai varice? m-a intrebat cercetandu-mi gambele, inainte ca eu sa fi apucat sa deschid gura.
-Nu, eu…
-Atunci, di ce a vinit tu la mine?
-Acum o saptamana am avut ceva, cred ca tromboflebita.
-Acuma nu ai tu nimica… Stai bi varfuri… bi calcai… bi varfuri… nu ai varice.
-Nu, dar am avut picioarele umflate si m-au durut… Poate, daca fac niste analize…
-Di ci, mai? Eu am sbus la tini, nu ai varice.
Mi-a scris o reteta cu un medicament de care nu mai auzisem si care s-a dovedit a fi tot un antiinflamator dar – God! – cam scump! Sa ma invat minte, probabil.

Atunci mi-am amintit celebrele versuri ale lui Alexandru Andries: “Doctorul se uita la mine cum te uiti dumneata pe fereastra”.

In alta vara, m-am dus cuminte la medicul de familie, care, e drept, era in concediu, dar mi-a dat trimitere doamna Mioara, asistenta, ca avea unele semnate in alb (adica in roz, foile erau roz). Ma durea spatele. Coloana mea vertebrala pare innadita din trei bucati. Ma doare in trei locuri. Speram sa se poata repara. Am stat o ora la usa unui cabinet al carui program era de la 8.30 la 10.30. Inaintea mea erau cel putin 10 persoane care mai statusera la coada cu o zi inainte, numai ca doamna doctor avusese o treaba si plecase cu o ora inainte de terminarea programului, pasand pacientii pe a doua zi. Inutil sa va descriu zece persoane in varsta, cu evidente dificultati de deplasare, stand intepenite pe scaune.

Mai intai m-a luat in primire o asistenta care m-a trimis direct la radiografie, ca sa castigam timp. Mi s-a facut o radiografie standard – daca se poate spune asa – si, pana in acest moment, nu m-a intrebat nimeni unde, cum si cand ma doare. Cu radiografia in mana – radiografie pe care se vedea clar si fermoarul de la fusta – m-am instalat la usa cabinetului. Doamna doctor ori avea alta treaba, ori o continua pe cea de ieri, ca, la o ora dupa inceperea oficiala a programului, nu se aratase inca.

Am intrat si i-am cerut asistentei biletul de trimitere, chipurile sa ma intorc a doua zi. In mintea mea era sa ma duc la alt medic care vine, cel putin, la cabinet.
-Vine imediat doamna doctor, mi-a zis asistenta. Am vorbit la telefon.
-Chiar daca vine, nu mai are timp sa ajunga la mine, am spus, in urma unui calcul simplu: 10 pacienti inmultit cu 20 de minute, cat e norma de timp pentru o consultatie in sistemul asigurarilor medicale de stat, egal 200 de minute, iar din program mai ramasesera sub 60 de minute.
-A, nu, ca merge repede!
Asta nu este o veste buna, era sa zic, dar pe mine numai cine nu vrea nu ma intimideaza, asa ca am tacut din gura si am continuat sa astept, pentru ca trimiterea n-aveam sanse s-o mai capat inapoi.

Doamna doctor a venit, a rulat pacientii cu o viteza la care nu ma asteptam, asa incat, cand mi-a venit randul, m-a luat prin surprindere. Am intrat, mi-a smuls radiografia din mana, s-a uitat in zare la ea si mi-a spus scurt:
-Fizioterpie, 5 sedinte.
Asta a fost tot. Eu n-am apucat sa zic decat “buna ziua”.

Epilog partial: Picioarele ma furnica si ma dor oridecateori au ele chef. Spatele ma doare in continuare. Rezolvat: 0.

Intr-o nefericita zi de toamna, doctorul mi-a spus ca este nevoit sa ma descompleteze pe cale chirurgicala. Banuiam ca asta ma asteapta si imi propusesem sa rezist depresiei. Lucrurile s-au desfasurat repede si, inainte de operatie nu prea am avut timp sa-mi plang de mila. Analize, proceduri, anestezie, operatie, terapie intensiva. Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am vazut a fost chipul doctorului alaturi de furtunul de la perfuzie.
-Ne-am trezit si ne doare… Un algocalmin aici, te rog, a spus catre asistenta.
M-a inspectat amanuntit, dupa toate regulile, apoi mi-a explicat inca o data toata operatia, grija pentru ca pierderea sa fie minima si viitorul OK pe care-l aveam inainte.
– Traieste normal, absolut normal, mi-a repetat de cateva ori pana am plecat din spital.
Voiam sa-i spun ca m-am obisnuit cu ideea si ca nu sunt deprimata, dar am tacut de fiecare data pentru ca domnul doctor sa-mi repete cu vocea lui calda acele cuvinte, sa ma faca sa ma simt speciala si protejata de maiestria lui dar si de grija pe care mi-o purta.

Acestui doctor ma adresam in titlul articolului meu.

Ce credeti? De ce unii medici isi pierd pasiunea pentru nobila lor profesie? De ce isi pierd curiozitatea profesionala? In ce moment moare acel minunat sentiment pe care il au in studentie cand spun “Voi fi medic”?