Dragii mei,

Imi pare atat de rau pentru felul in care m-am purtat cu voi in adolescenta. A trebuit sa treaca insa atata timp pentru ca sa-mi dau seama cat de mult am gresit. Nici acum, dupa atatia ani, nu am curajul sa va privesc in ochi si sa-mi cer iertare pentru felul in care am reactionat atunci.

Ma gandesc adesea la adolescenta mea. La felul in care va purtati cu mine, dar mai ales la modul in care va tratam eu. Atunci nu intelegeam nimic. Nu vedeam decat niste parinti foarte severi care nu ma lasau sa fac ceea ce vroiam eu. Va consideram cicalitori si va descriam astfel in fata colegilor. Vroiam sa pozez in victima, sufeream ca nu pot sa ies in oras si sa ma intorc cand a fi vrut eu, sa plec cu prietenii la mare sau la munte. Ma simteam urmarita, controlata la fiecare pas. Fiecare telefon primit era o dovada in plus. Ce copilarii!

Stiu ca nu-mi vroiati decat binele, intelegeam bine lucrurile astea inca de atunci. Insa simteam ca trebuie sa am o atitudine ostila, sa va provoc tot timpul, sa caut astfel sa-mi demonstrez ca eu aveam dreptate.

Aman de fiecare data sa va spun cat de rau imi pare pentru toate acele certuri. Imi spun ca nu e momentul, ca va veni o zi in care vom vorbi deschis. M-am hotarat insa sa fac un prim pas si sa va spun astfel cat de rau imi pare pentru acele momente..