Ignorantii isi procura bucuriile umilind…
Ciudat, sa faci greseli, sa razi de tine insuti ori de imprejurarea care te-a injosit sau te-a adus pana la marginea omenescului, la periferia vietii, de ceea ce te-a umilit si frustrat, in loc sa-ti fie rusine de deprinderea asta idioata careia unii ii mai spun, cu seninatate, intelepciune.
Sigur ca fiecare isi confectioneaza intelepciunea dupa potenta intelectuala, bunul simt si telurile sale. Cati nebuni nu-si striga in gura mare convingerile sau nu incearca sa si le impuna cu forta? Dar oricat m-as chinui, logica mea nu admite o asemenea degradare: a g r e s i. Sigur, inteleptul priveste cu egala detasare si binele si raul, numai ca sub masca renuntarilor continui, a greselilor afisate cu ostentatie se ascund mai ales lasitatea, teama de infruntare, lenea si, cel mai adesea, frica. Frica de orice. Sa traiesti renuntand in ultima instanta la spirit pentru a-ti apara un corp nenorocit, o alcatuire materiala, oricum supusa eroziunii si disparitiei terestre! Si singurul catalizator la cei ce stiu ce inseamna a fi oameni – speranta, stupida si criminala speranta ca odata, candva, sau nu peste mult, vor putea deveni, vor putea redeveni, ca sansa, minunea, destinul, providenta ce imparte fiecaruia binele si raul isi vor intoarce fata spre tine, fara ca tu sa misti un singur deget, fara ca tu sa te expui…greselii. Intelepciune? Greseala? Cei ce fac greseli au distrus si cuvintele, incat prea putine au mai ramas intregi, nepervertite, neintinate. Va veni, oare, o vreme cand si acest cuvant – intelepciune – va starni rasul ori va primi un sens pe care astazi putem doar sa-l deducem din reactiile atator ignoranti, a celor ce, confundand ordinea cu arbitrariul, isi exteriorizeaza voit alergia la spirit? Acestia, mereu mai numerosi, s-au raspandit cu repeziciune, incat, in timp, au devenit o forta. O forta a demagogiei, a prostiei, a superficialului si imposturii, snobismului si parvenitismului, a greselilor cladite pe greseala neasumata, nerecunoscuta plen. Nu-i uneste nici un crez, o ideologie ori convingere, nimic, ci un simt special al acestor suboameni, o proprietate numai a lor de a se adulmeca unii pe altii, de a descoperi vidul spiritual existent in sisterea lor si a se solidariza, desigur, impotriva inamicilor totalmente straini lor – valoarea, inteligenta, cultura,…greseala asumata. Amorali, ignorantii isi procura bucuriile ordinare umilind, mutiland, anihiland tot ceea ce nu le seamana sau ceea ce le depaseste capacitatea de comprehensiune. Iata tinta lor glorioasa! Impacarea si siguranta lor depinde, mai intotdeauna, de inexistenta celor care gandesc si care ar putea, fara ezitari sa ii striveasca prin forta cuvantului, a ratiunii, a spiritului – desconspirarea greselilor! Si eu? Da, uneori constient, am contribuit la consolidarea imperiului ignorantilor, mintindu-ma ca, odata, va trece, se va autodistruge…Greseala! A trebuit sa ii simt zilnic, sa le accept prezenta, neincetat, clipa de clipa. Chiar si in somn. M-am purtat asa cum doreau altii, negandu-mi propria intelepciune si lasandu-ma sedus, aparent, de lascivitatea amoralitatii lor spirituale. Am acceptat sa intru in forma sablonara, in matricea lor dinainte stabilita. Adica, am gresit, lasandu-ma redus la ceea ce se poate numi “jucaria” lor. Desigur, presiunea este aceeasi si pentru cei ce suporta in tacere degradarea lor si pentru cei care se opun cu armele cuvantului – atat doar ca refuzul de a accepta sa fii altceva decat esti te diferentiaza de inaintasii pe scara animala. Deci, cum poti face greseli in conditiile in care “greseala” este, in esenta, amanarea ta ca om?… Dar, sa traiesti indiferent langa fiintele acestea iesite din noaptea istoriei, sa le simti urmarindu-te, sa le auzi incercarile de a-ti dovedi ca nu esti mai prejos de ei, sa-ti pierzi viata cautand sa te aperi de capcanele lor stupide, sa nu te poti detasa de ei nici in cele mai intime acte ale tale, sa stii ca de bunavointa lor depinde viata ori non-realizarea ta…Si dupa ce au anulat sau tarat inapoi atatia oameni, sa-I vezi din nou, de asta data aruncati la randul lor de catre altii, la fel de amorali, la fel de ignoranti, degradati fizic, plangandu-si pacatele, spre greata celor ce le-au fost victime, denigrandu-si zeii in care, de altfel, n-au crezut niciodata, reducandu-i pe acestia la nivelul lor de…greseala??? Fireste! Cunosc prea bine ce ar trebui facut, raspunsul nu poate fi decat unul, insa in clipa de fata mi-e frica de el, fiindca in judecata se insinueaza aceasta jalnica servitoare a mortii – speranta – care, cu perfidia-i cunoscuta, tine sa-ti aminteasca mereu ca nimic nu-i de pierdut, ca mai exista o sansa, ca viata, cat ar fi ea de nenorocita, viata cu orice pret, este irepetabila acolo unde accentul se pune pe g r e s e a l a , a te arunca de unul singur in foc este ineficient, sortit eului, sau chiar ridicol in ochii acelora ce gresesc cu buna-stiinta. Numai ca gestul tu trebuie stina seama decat de propria-ti constiinta. Poate ca si tu, sau altii…pe urma. Dar, in spatele oricarui mai exista un si totusi…Sigur, imi dau seama, acest si totusi nu este decat forma deghizat sperantei, un reflex al inconstientului si fricii, al asteptarii ca altii sa faca prima greseala, pentru ca tu sa descurci gandurile tale si sa te poti manifesta cu lehamite fata de acest gen al greselii…frica de greseala! Sa fie acestea mai greu de suportat decat noaptea intretinuta de ignoranta, brute, lasi sau…de greseala cinismului?.