Sarbatorile de acum si de altadata

Zapada scartiaia sub pasi. In aer, fum de lemne si clinchet de zurgalai. Da, in oraselul nostru inca mai veneau de la munte sanii trase de cai. Caii scoteau aburi pe nari si isi scuturau zurgalaii. In curti, un du-te – vino vesel, pregatind Sarbatorile.

In casa, miros de brad si portocale. Globurile, nu multe si cam aceleasi de la an la an, erau atarnate cu emotie in brad. Bomboanele in staniol colorat si alte cateva fleacuri sclipitoare, masca cu glob pisat pentru carnaval, rochita de fulg-de-nea, manusile de lana, la uscat, pe soba si seara care cadea devreme, albastrind zapezile…

Cei mari tineau post si noi pe langa ei, pentru ca mancarurile acelea erau mai bune si nu se faceau tot anul. Erau bune mai ales acele turte pe care bunica le facea din foi subtiri, intinse pe perna si coapte pe plita, intre care punea zahar si nuca. Legenda turtelor de Craciun era simpla: Cand a nascut, Maica Domnului n-a avut scutece pentru Pruncul Sfant. De aceea, noi facem cu drag “pelici”, cum se spune in Moldova, si le indulcim si le parfumam cu andrusel si busuioc.

In ajun, copiii aveau sarcina sa stie in fiecare moment unde a ajuns parintele, pentru ca gospodarii sa nu fie luati pe nepregatite. Parintele venea incet, lasand urme cu galosii in zapada proaspata care cadea necontenit. Cu parul alb, cu ochi albastri si cu mana mirosind mereu a sapun si busuioc, mana pe care i-o sarutam, alaturi de crucea de argint si de icoana veche, cu lemnul afumat si atat de rece. Priveam fascinati patrafirul frumos impodobit, incredintati ca e facut numai din aur si rubine.

Nu credeam in Mos Craciun. Credeam doar in ceea ce vedeam. Stiam ca bunicul ne aduce bomboanele de pom, tata ne aduce ciocolata – asa cum ne aducea in fiecare zi de salariu – iar papusile si pisoii de plastic sunt de la sindicat, de la serviciul parintilor. Nu darurile erau importante, cat atmosfera care se lega cu multe zile inainte, emotia care ne cuprindea, de parca o mare minune urma sa se intample.

*
* *

Pe cand incepusem sa scriu aceste randuri, am primit confesiunea prietenei noastre, Viorica, cea care, din cand in cand, ne trimite randuri frumoase, inteligente si sensibile. “Poveste” si-a intitulat confesiunea si eu am mai adaugat din scrisoarea ei: “E vremea colindelor”. Da, draga Viorica, inteleg bine ce vrei sa spui. “Supermarket”, “Craciunita sexi”, “colinde sintetice pe C.D.-uri”…

Si-mi mai vin in minte stivele de brazi din piata, viitoarele paduri care nu vor mai fi si pe care, in schimb, negustorii le vor abandona dupa Sarbatori, nevandute.

Poate ca nu e rau sa tinem pasul cu vremea. Dar parca prea laic a devenit Craciunul, prea comercial. Cadouri, reclama, vanzari. S-a pierdut sau nu adevaratul spirit al Craciunului? Mai conteaza, mai stiu copiii ce inseamna cu adevarat Craciunul?

Mihaela Serea