Televizorul – utopica oglinda
Marturisesc ca sunt dintre aceia care continua sa traiasca si dupa munca, dar depind de fascinantul dispozitiv numit telecomanda. Mananc in fata televizorului, rezolv marunte treburi urgente in pauzele publicitare – dar ma intrerup si din acestea cand recunosc clipurile care imi plac – si, cu regret, parasesc canapeaua si ma duc la culcare numai cu o clipa inainte ca ochii sa mi se inchida.
Si consider un privilegiu ca pot face asta, ca nu am obligatii familiale complete si pot chiar sa-mi aleg programul dupa bunul plac. Dar cum il aleg? Aici se ascunde o mare cantitate de adevar esential.
Prioritatea 0 o detine serialul Dr. House. Pentru ca are in el doua ingrediente delicioase.
Cel dintai, se numaeste Hugh Laurie si m-a facut sa vad de 101 ori 101 dalmatieni, in care juca rolul lui Jasper, un borfas seducator. Imi place, imi place, imi place!
Al doilea ingredient este medicina si descopar ca, desi la vremea potrivita, nu mi-a trecut nicio clipa prin minte sa ma fac medic, probabil ca as fi avut vocatia necesara. Cu siguranta am o oarecare intuitie.
Urmand calea ingredientelor necesare si suficiente, scotocesc pe Discovery si sunt fericita cand dau de Dr. G, medic legist. Nu de putine ori am reusit sa intuiesc diagnosticul raposatului necropsiat dupa semne nu tocmai evidente pentru un nespecialist. Nu pretind ca as putea sa fac o meserie atat de… zi-i cum vrei, dar cand o vad pe dr. Jan C. Garavaglia atat de normala, la urmei urmei, o prezenta fascinanta in pasiunea si seriozitatea ei si chiar o femeie frumoasa, imi spun ca este si asta o meserie pe care cineva trebuie sa o faca si, ca orice meserie, e preferabil s-o faca bine.
Si mai sunt pe Discovery documentare despre tot soiul de probleme medicale si solutii fie geniale, fie datorate unei impresionante perseverente.
Apoi sunt serialele pe tema cu pricina, dar prefer documentarele pentru ca din filme nu stii ce sa iei de bun si ce nu.
Daca nu am asa ceva in meniu, caut intrigile politiste. De asemenea, prefer documentarele. Joia este Crime night, asa ca ar fi bine sa am ceva bun si nu foarte sanatos de rontait si de baut la televizor. Daca nu e documentar, merge si un serial, dar astea prea sunt previzibile si daca n-au un clenci moral, sufletesc, ceva, ma trezesc ca s-a terminat episodul si n-am priceput nimic pentru ca am tot facut curse la bucatarie sa duc, sa aduc, sau sa gatesc in scurte etape cate ceva. Ramane de referinta documentarul in care am vazut sfarsitul lui Pablo Escobar. Senzationala mobilizare de forte si n-au reusit sa-l aiba decat mort! Forza FBI!
Deliciul de weekend este intotdeauna Crimele din Midsomer. Nu conteaza daca am mai vazut episodul si de cate ori. Le prefer pe cele in care era Sergeant Troy, dar ma uit si la cel cu inlocuitorul lui. Eu vreau sa fiu acolo, in asezarea aceea – un soi de comuna, daca am inteles bine, sau o fi un fel de judet? oricum, e fictiv – unde este atata verdeata debordanta peste casele acelea pline de stil si atmosfera in care stau oameni bizari, care se mai dovedesc a fi si criminali uneori, dar care traiesc intr-o mare coeziune comunitara si vand vechituri si prajiturele in fata bisericii ca sa adune bani pentru clopotnita.
Asa se intampla cand nu prea ai mare capital in viata reala. Mai agonisesti cate ceva de la televizor. In fond, important este ce ai in minte. Realitatea nici nu exista in afara constiintei noastre – sau, daca o fi existand, ar putea sa nu mai existe, e totuna.
Se pare ca am gasit cel putin trei lucruri pe care le visez:
1. Un barbat a carui aparitie sa-mi taie respiratia. Asa ceva n-am vazut decat la televizor.
2. O meserie plina de importanta si senzatii tari. Super-medic sau super-politist.
3. O viata intr-o super-civilizatie decrepita, ca un muzeu in care exponatele au ramas, din greseala, in viata.
Aveti curaj sa marturisiti care sunt programele voastre preferate? 😀
M. S..