Cand vad o gravida imi dau lacrimile

Sunt casatorita de 10 ani iar de 5 ani ne chinuim sa facem un bebe. Problema asta ma obsedeaza. As avea nevoie de un sfat: cum as putea sa ma mai detasez de aceasta problema pentru ca simt ca o iau razna? Cand vad o gravida imi dau lacrimile.

Intrebare pusa de: Alina, 30

Raspunsul psihologului:

Ceea ce ni se intampla in viata nu poate fi in controlul nostru (cu siguranta nu in controlul nostru rational), chiar daca uneori avem iluzia ca asa este, ca noi suntem cei care ne definim povestea. Este doar o iluzie. Daca ne identificam cu scenarii/povesti (cu personaje si decoruri predefinite) pe care noi le construim mental ca si premise ale fericirii, si incercam din rasputeri sa intram in povestile/scenariile acelea, nu facem decat sa ne spulberam sansele de a fi fericiti.

Noi nu suntem povestea noastra, oricat de greu ne-ar fi sa concepem asta. Ne place sa ne identificam cu povesti care ne plac pentru ca in felul acesta avem iluzia controlului. Ne gandim ca daca am avea X si Y realizari (definite concret, controlabil, masurabil), daca am trai in scenariul cutare, am fi fericiti.

Dar, de cate ori ni se intampla insa sa ajungem sa ne traim visele, sa intram in scenariile cu care asociam ideea de fericire si sa constatam dezamagiti ca de fapt tot nu suntem deplin fericiti …sau, ca dupa euforia implinirii visului, sa realizam dezamagiti si speriati ca starea de implinire nu dureaza, sa reincepem sa cautam „raspunsul” in alta parte.

Pentru orice fetita ideea fericirii se formuleaza dupa scenariul printesei pe care o salveaza printul pentru a fi fericiti pana la adanci batraneti. Apoi, convertit in realitate, scenariul de femeie implinita se intregeste cu imaginea maternitatii, eventual a prestigiului social, etc. Dar de unde stim ca singura forma de manifestare a feminitatii depline implica neparat maternitatea? Sau casatoria?

Sigur, sa aduci o viata pe lume este un miracol, dar miracolele se pot exprima in multiple forme, si fiecare dintre noi are parte de miracolele prorii. Miracolele fiind intamplari/ experiente care ne ajuta sa ne descoperim pe noi, cei de dincolo de poveste. Intamplari care pot coincide cu repere ale scenariului cu care asociam fericirea, dar pot coincide si cu opusele lor. Toate sunt la fel de valoroase in calatoria eului nostru si pot fi aducatoare de fericire in egala masura.

Chiar daca „nu ti-ar fi dat” poate sa nasti copii in viata asta, poti sa fii deplin fericita si fara asta. Poti afla sensul vietii tale indiferent de experientele concrete prin care treci.
Viata are atatea posibilitati: poti infia un copil caruia sa-i oferi afectiune si cu care sa dezvolti relatia armonioasa prin care iti doresti sa te exprimi ca mama.
Dar, la fel de bine, poti pur si simplu sa constati ca viata ta este perfecta exact asa cum este, ca te poti descoperi/exprima deplin tocmai pentru ca ai fost scutita (cel putin deocamdata) de experienta si grijile maternitatii.

Sau poate „nu iti este dat” sa ai un copil cu acest barbat, care in acest moment este sotul tau.

Sau poate ideea de maternitate starneste in tine conflicte adanci… cu propria mama. De obicei, femeile care au „probleme nerezolvate” cu propria mama dezvolta tot felul de rezistente inconstiente la ideea de a deveni la randul lor mame.

Cine stie? Sunt atatea ipoteze de explorat. De aceea imi place psihoterapia psihanalitica: te trimite intr-o aventura in care nimic nu merge cum ai planuit; si, in final, iti dai seama ca lucrurile de care te-ai temut cel mai mult ti-au adus cel mai mult.