Cum as putea sa il recastig ca prieten?

Daca ar trebui sa ma descriu intr-un cuvant, m-as numi o „ratacita”. Poate nu stiu nici ce vreau nici ce pot, sau poate mi-e teama sa-mi recunosc pana si mie unele adevaruri. In urma cu 4 ani am cunoscut un barbat cu 15 ani mai mare ca mine, el fiind un cunoscut al rudelor mele. La o prima impresie nu era decat un baiat de oras, care ce-i drept nu-si arata varsta pe care o are, dar despre care nu pot sa spun ca am avut o parere tocmai buna.

Ulterior, am devenit amici, desi era o diferenta destul de mare de varsta intre noi, desi aveam perspective diferite de viata, desi era genul „golanas, vulgar si afemeiat” , pe mine m-a respectat mereu. A avut perioade bune si rele, cu pierderi si realizari, cu mine a fost deschis, sincer si atasat. M-a privit ca pe un copil si a avut mereu o parere buna despre mine, sustinandu-ma in ceea ce alegeam sa fac. Povestea se schimba in vara anului ce tocmai s-a incheiat. S-a autoinvitat intr-o seara la mine, sa-i dau niste cd-uri.

Nimic ciudat, doar nu era prima oara cand venea la mine acasa. Doar ca acum, inca de cand a ajuns avea o atitudine ciudata. Am incercat sa ma prefac ca nu inteleg, dar a continuat… tatonandu-ma si incercand sa se culce cu mine. Nu l-am lasat nici sa ma sarute, l-am respins incercand sa il calmez, sa-i vorbesc despre respectul pe care mi l-a purtat, despre faptul ca suntem amici, despre limitele unei prietenii si diferenta dintre noi. Dar n-a ascultat nimic din asta. Mi-a luat telefonul si mi-a citit mesajele, devenind destul de ofensat de cateva mesaje banale primite de la un baiat despre care el stia ca il plac de ceva timp.

Intr-un final, tinut la distanta de faptul ca mi-a sunat telefonul si-am fost nevoita sa ies sa raspund, a adormit. Da, l-am gasit dormind in patul meu. Am sperat ca glumeste… am sperat ca se trezeste si pleaca. Dar era destul de tarziu si el parea ca doarme f bine. Am stat la calculator pana tarziu, neavand unde sa dorm, locuiam intr-o garsoniera atunci. Intr-un tarziu se trezeste si ma roaga sa vin in pat ca nu-mi face nimic. Mereu am avut incredere in el, dar acum tremuram, stiam ca daca s-a ajuns aici, s-a sfarsit si cu amicitia noastra. M-am asezat in pat, cat mai departe de el. M-a luat in brate incercand sa ma mangaie si sa ma sarute. L-ma respins. A continuat cu incercari de genul pe parcursul intregii nopti dar, ceda atunci cand il rugam , uneori detul de impunator sa inceteze. M-a tinut in brate pana in zori, sarutandu-ma pe frunte si pe ochi, s-a jucat in parul meu si m-a facut sa tremur cu fiecare atingere decenta, pastrand limitele pe care le-am impus. In principiu ii respingeam orice gest, dar nu renunta… intreaga noapte transformandu-se intr-un fel de lupta obositoare.

Dimineata a plecat , sarutandu-ma pe frunte si privindu-ma ca pe o icoana. Nici n-am iesit sa il conduc, abia asteptam sa plece, ma simteam obosita , pierduta, dezamagita… Eram inca socata de intentia lui… eram constienta ca in urma acestei seri ar fi fost imposibil sa mai fim tot asa apropiati si confesori ca pana atunci. RECUNOSC , mi-a placut sa dorm in bratele lui, parca-i simt si-acum parfumul, mi-a ramas in suflet, dar e un fel de sentiment de ocrotire , cel pe care l-am simtit … nu l-am privit niciodata ca pe un potential partener si oricat de mult as tine la el…e un altfel de iubire.

Dupa acea noapte, au urmat cateva intalniri intamplatoare in care m-a evitat vizibil, nu mi-a raspuns la telefon si nici pe mesenger nu imi mai vorbea. I-am trimis cateva mesaje in care mi-am cerut scuze pentru purtarea mea usor salbatica , i-am spus ca imi doresc sa ramanem amici si ca am incredere ca tot ce stia el despre mine pana in prezent , ii va fi de folos sa imi inteleaga atitudinea. Nu mi-a raspuns. Obligatii de familie ne-a mai pus fata in fata de cateva ori, ne-am purtat ca 2 straini sau am schimbat cateva replici la obiect cand a fost nevoie. Mi-a ocolit privirea mult timp si a refuzat sa-mi raspunda la telefon , desi il cautam strict din nevoia de a nu ridica semne de intrebare in jur, atunci cand se cerea cautat. Cred ca ne-am mai vazut de maxim 5 ori (si-atunci il simteam vizibil stresat) in astea 8 luni, si-abia acum, inainte de sarbatori, a fost putin mai deschis, m-a pupat pe obraz urandu-mi sarbatori fericite.

Insa pe internet, sau la mesajele de pe telefon , fie ele si de ” la multi ani ” de ziua lui , tot nu-mi raspunde. Am incercat sa nu il agasez cu mesaje, nu vreau sa il fortez sa imi vorbeasca, dar nici n-am lasat sa treaca zilele speciale fara sa ii trimit urarile mele de bine. As vrea sa inteleaga ca nu vreau sa ii complic viata , nu ii cer nici explicatii si nici nu urmaresc sa amplific povestea asta..vreau doar sa ramana loc de „salut” intre noi, de placere, nu din obligatie.

Mi-e dor de el , ca prieten, de discutiile noastre, de glumele si copilariile pe care mi le incuraja… dar sunt constienta ca firul s-a rupt si nimic nu mai e cum a fost. E stanjenitoare situatia… dar mi-e greu sa ne intalnim, sa ne salutam si sa trec mai departe pe drum…. Poate daca nu as fi stiut ca inca imi poarta de grija subtil, din umbra, poate daca nu s-ar mai supara atunci cand cineva ar comenta ceva la adresa mea, poate daca nu ar face pentru mine tot ce facea si pana acum, cu exceptia faptului ca mie nu imi mai vorbeste decat destul de rar si-atunci cand e inevitabil… as crede ca a urmarit doar sa se culce cu mine si doar atat. Dar, tinand cont de atatea, tind sa cred ca e stanjenit de situatia creata, ofensat de refuz, confuz si orgolios… si considera ca indepartandu-se ma pedepseste… Asta e perspectiva mea, poate prea subiectiva…

Cum as putea sa il recastig ca prieten?

Intrebare pusa de: Delia, 22

Raspunsul psihologului:

Va e dor de el si, daca va e intr-adevar prieten, si lui ii va fi candva dor de dvs.

Pare ca o discutie sincera intre voi doi, cel putin in momentul de fata, nu e posibila. Se vede ca va e greu sa acceptati ca, dintr-un motiv sau altul, el nu se mai simte in largul lui cu dvs.

Recomandarea mea este sa asteptati si poate, cine stie, va veti reinnoda la un moment dat relatia cu el.