Dupa aparitia copiilor am crezut ca se va potoli
Va adresez rugamintea de a-mi da un sfat, deoarece sunt intr-o situatie foarte grea, din care nu vad nici o cale de iesire. Am 36 de ani, sunt casatorita de 16 ani si am doi copii. Sotul meu a fost primul si singurul barbat din viata mea, ne-am casatorit de tineri si l-am iubit cat de tare poate iubi un om. De-a lungul casniciei noastre insa, el nu s-a purtat tocmai corect cu mine. Fiind o fire foarte sociabila, spre deosebire de mine care sunt mai retrasa, mai timida, el si-a trait viata inconjurat mereu de prieteni, la petreceri, cluburi, pe stadioane sau alte asemenea locuri. Pentru ca eu nu ma simteam mereu in largul meu sa-l insotesc, a inceput sa se duca singur, la inceput mai rar, apoi din ce in ce mai des, mintindu-ma cand i se parea ca nu imi convine situatia.
Lucrurile au mers asa cativa ani, eu iertandu-l de fiecare data, pentru ca il iubeam foarte mult. Dupa aparitia copiilor am crezut ca se va potoli, dar nu a fost asa, chiar dimpotriva. S-a mutat intr-o camera separata, pretextand ca cel mic nu il lasa sa doarma noaptea, dar nici cand baiatul a crescut nu a mai vrut sa stam impreuna. Se purta din ce in ce mai distant cu mine si copiii si cautandu-i in telefon am gasit mesaje cu un continut extrem de erotic, explicit, de la diverse… domnisoare, iar in calculator am gasit poze facute in oras, si in afara lui, insotit de grupuri de prieteni si prietene, iesiri de care nu aveam habar.
Incercand sa vorbesc cu el, mi-a spus doar ca nu m-a inselat fizic, ca sunt simple flirturi deoarece eu m-am distantat de el, si ca lui ii place sa-si traiasca viata nu sa stea inchis in casa cu mine. Desi m-a durut tot ce mi-a spus si ce am vazut in telefon si calculator, am incercat sa depasesc totul si sa imi refac casnicia. Dar el se comporta la fel si mi-a spus ca nu avem ce discuta pentru ca nu a facut nimic rau. Dupa 3 luni de zile de incercari repetate de a ma apropia de el, am inteles ca nu se mai poate face nimic si m-am resemnat. Am suferit cumplit un timp, apoi am incercat sa imi fac planuri de viitor, si sa ma gandesc serios la divort. Intre timp, m-am apropiat sufleteste de un coleg de serviciu cu care vorbeam mult la birou – avusese si el o relatie ce se terminase prost si incercam sa ne ridicam moralul unul altuia.
Cand i-am spus insa sotului meu ca vreau sa divortam, s-a schimbat total. A devenit extrem de deprimat, plange – nu l-am vazut plangand decat la moartea bunicii lui – si ma ameninta ca se va sinucide daca ma pierde pe mine si pe copii, pentru ca acum a inteles ca ne iubeste si nu poate trai fara noi. S-a schimbat mult, nu prea mai iese din casa, se poarta frumos cu noi, dar… eu nu-l mai iubesc. Mi-e mila de el ca sufera, ma simt extrem de vinovata ca nu-l mai iubesc, ma simt un om rau ca renunt la 16 ani din viata, dar nu stiu cum sa fac altfel.
Incep sa am sentimente fata de omul care m-a ajutat sa depasesc situatia asta, el la fel, dar nu vrem sa incepem nimic pana cand situatia in casnicia mea nu va fi clara. Familia ma indeamna sa ma impac cu sotul meu, pentru copii, pentru situatia materiala, pentru ca el sufera, dar eu nu-l mai iubesc, decat poate ca pe un frate sau un prieten bun. L-am iertat pentru cat m-a ranit, dar nu-l mai vreau si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga asta. Ma tem ca va avea o reactie violenta, nu asupra mea sau a copiilor, ci asupra lui insusi. Ma acuza ca vreau sa-l dau afara din familia noastra pentru un alt barbat si ma simt un om rau pentru ca il fac sa creada asta, caci cu celalat nu am nici o relatie inca, doar vorbim foarte mult, fara a ne cere unul altuia ceva inca.
Va rog, ajutati-ma cu un sfat. Cum sa-l fac sa inteleaga ca relatia noastra nu va mai fi ce a fost, cum sa fac sa-mi gasesc linistea si sa nu ma mai doara suferinta lui, sa ma tem mereu ca isi va face rau daca il parasesc?
Intrebare pusa de: diana, 34
Raspunsul psihologului:
Imi este foarte clar ca raspunsul meu nu poate fi decat unul incomplet, insuficient. Oricum, mai putin inseamna mai mult decat nimic. Mesajul tau arata cat de complexe sunt relatiile umane si cat de dificil este procesul maturizarii emotionale.
Doi oameni se iubesc. Pare ceva simplu. Dar cum se iubesc? Ca doi copii? Ca doi adolescenti? Ca barbat si femeie? Ca tata si fiica? Ca mama si fiu? Ca doi frati?
Drumul de la copil la adult este unul foarte greu, marcat de crize. Sotul tau nu l-a parcurs pana la capat. Criza aceasta poate o sa-l ajute – sa devina barbat, tata, sot.
Multi barbati, maturi biologic dar imaturi emotional, in momentul in care sotia le face un copil, tind sa vada in aceasta o figura materna si sa caute femeia in alta parte. Ipoteza mea este ca sotul tau te iubeste – dar mai mult ca pe o mama, decat ca pe o sotie sau ca pe o femeie. Inconstientul tau simte asta foarte bine din moment ce asociezi plansul lui la ideea divortului cu plansul lui de la moartea bunicii. Da, este foarte posibil ca tu pentru el sa fii o figura materna iar el sa se simta un copil aflat in situatia de a fi parasit de mama. Daca lucrurile stau intr-adevar asa, daca ipoteza mea este adevarata, sotul tau trebuie ajutat sa inteleaga asta. Si ajutat sa creasca emotional.
Privind lucrurile in aceasta lumina, tu esti o mama cu 3 copii. Si ai nevoie de un barbat cu care sa discuti lucruri de-ale adultilor. Colegul de la serviciu vine in intampinarea acestei nevoi. Merita clarificat daca tu si acest coleg sunteti doi oameni pe care suferinta i-a adus impreuna, care isi plang unul altuia pe umar, sau este mai mult decat atat (daca va iubiti).
