El este ca un copil care face boacane pe care nu si le asuma

Buna ziua. Va cer sfatul intr-o problema care imi depaseste puterea de intelegere si pe care nu stiu cum sa o mai rezolv. Am 35 de ani si sunt casatorita de opt ani, dar cu sotul meu sunt impreuna de 15 ani. Relatia noastra a fost frumoasa mult timp, dar in ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Nasterea baietelului nostru, care are acum 5 ani, a coincis cu schimbarea locului de munca pentru sotul meu. Daca pana in acest moment ne intelegeam oarecum bine – in sensul ca eu lucram, ma ocupam de casa, facturi, iar el mergea la serviciu, iar in timpul liber iesea cu prietenii in oras – dupa aceea lucrurile nu au mai fost la fel .

Eu mi-am petrecut timpul cu baiatul – am stat acasa pana a facut 3 ani – iar sotul meu si-a creat o viata paralela: iesea cu colegii , in oras sau chiar in afara orasului, la petreceri, concerte, meciuri de fotabal , la iarba verde… Avea tot felul de relatii virtuale, cu diverse femei, pe internet, ba chiar flirturi mai mult sau mai putin inocente, cu colegele de serviciu. Am aflat toate aceste lucruri la inceputul anului trecut, chiar din calculatorul nostru de acasa , unde sotul meu pastra fotografii de la toate aceste escapade.

M-au durut enorm miciunile lui, mai ales ca sotul meu a fost singurul barbat din viata mea pana acum . Am incercat sa-l iert pentru toate miciunile , sa merg mai departe, dar el nu s-a considerat vinovat de nimic, argumentul suprem fiind ca nu m-a inselat niciodata . In consecinta , nu isi va schimba comportamentul, pentru ca nu a gresit cu nimic . Daca eu vreau sa-mi petrec timpul mai mult acasa – nu sunt o fire prea sociabila- lui ii place sa se distreze, si nu-l pot opri.

Dupa 6-7 luni de suferinta si dezorientare , am decis sa divortez . I-am spus sotului meu asta , si de atunci nu mai am liniste. Au urmat saptamani de certuri si scandaluri, mereu santajandu-ma ca se va sinucide daca il parasesc. A plecat chiar din oras 3 zile , lasandu-mi un bilet de adio , si inchizandu-si telefonul , trei zile in care eu nu am fost om. Am aflat apoi ca a fost cu colegii la munte… Pentru ca nu mai suportam atmosfera din casa , i-am cerut sa se mute, familia lui avand posibilitatea sa-i ofere o camera unde sa stea .

Dupa 2 luni de certuri a acceptat sa plece, dar a fost tot mai rau: a inceput sa bea, sa se drogheze, s-a taiat cu cutitul pe maini, totul -spune el- din vina mea. Eu nu-l mai iubesc, nu mai pot … Tin la el ca la un prieten , ca la un frate, ma doare ca sufera, dar am obosit . Vreau sa divortez , sa se termine totul , sa-mi pot gasi linistea. Dar el continua sa ma sune, vine pe la baiat uneori, si mereu imi spune la fel: ca in momentul in care voi depune actele, el se omoara.

Ca doar eu sunt vinovata, pentru ca nu l-am putut ierta , ca eu l-am impins de langa mine pentru ca i-am acordat prea multa atentie copilului si lui nu , ca eu sunt cea care am distrus familia si o sa-mi para rau . Va rog , spuneti-mi ce sa fac !Sotul meu s-a izolat de prieteni, de restul familiei lui, nu vrea sa-l ajute nimeni, iar eu nu mai stiu ce sa fac. Ma tem ca intr-un moment de nebunie isi va face rau cu adevarat, iar eu nu-mi pot creste copilul cu vinovatia asta in suflet .

Intrebare pusa de: G. D., 34

Raspunsul psihologului:

Intre voi doi exista inca o legatura puternica si un joc de forte care devine din ce in ce mai incrancenat. Pare ca aruncati de la unul la celalalt vinovatia, aidoma unei mingi care la fiecare aruncare contine si mai multe cuie.
In mesajul dvs spuneti ca problemele dintre voi au aparut cand s-a nascut copilul. Sotul dvs a intrat in competitie cu el pentru atentia dvs si, de atunci incoace, rolul lui in familie pare a se asemana mai degraba cu cel al copilului decat cu cel de sot sau tata.

Desi probabil ca si dvs aveti o contributie la crearea acestei situatii, mie nu mi se pare important, cum nu mi se pare important in acest moment nici cine e vinovat. Cred ca s-a creat o situatie urgenta si ca dupa gasirea unei solutii o sa aveti destul timp sa stati si sa analizati cu ce ati gresit fiecare. A atribui cuiva vinovatia nu inseamna neaparat ca acea persoana va fi nevoita sa suporte o pedeapsa de o viata. Mai devreme sau mai tarziu va reveni la vechile metehne si la comportamentul lui uzual.

Ce mi se pare important este ce tip de relatie ati ajuns sa aveti: el este ca un copil care face boacane (inclusiv auto-agresiune) pe care nu si le asuma, ci le pune in carca dvs, o mamica total responsabila atat pentru actiunile lui, cat si pentru bunastarea copilului vostru de cinci ani. Iar dvs acceptati fara cracnire acest rol (totusi legal si cultural, adultii sunt considerati responsabili pentru actiunile lor) si participati de buna voie in concursul asta, pe care l-am putea numi „Care e cea mai mare victima?”

Care este motivul pentru care intrati in acest joc? N-am de unde sa stiu, dar pot presupune ca va incanta ca dvs sa fiti mereu mamica, cea care are mereu ceva bun de oferit si care vindeca raul si ranile prin simpla-i prezenta.

Aveti dreptate sa va temeti ca s-a creat o legatura care, daca se perpetueaza, devine din ce in ce mai dureroasa pentru amandoi. Evident ca cineva trebuie sa intrerupa acest cerc vicios si, cel mai probabil, dvs sunteti aceea, ca „mamica responsabila.”

Ei bine, e mai usor sa dai sfaturi decat sa le pui in aplicare, dar incercati sa va imaginati cum ar fi daca l-ati primi inapoi la dvs, cum ar fi relatia dintre voi (si ce ar vedea copilul la ea ca model pentru relatiile lui viitoare) peste un an, peste cinci ani si peste douazeci de ani. Aveti vreo speranta ca va fi bine?