Eu nici nu ma revolt dar nici nu mai suport
Am nevoie de un sfat si nu stiu la cine sa apelez. Eu m-am schimbat foarte mult in relatiile cu cei din jur, si nu in bine, zic eu. Acum cativa ani (am 29 de ani) eram o persoana deschisa, prietenoasa, ma bucuram sa cunosc oameni, sa vorbesc cu ei, sa lucrez cu ei. Lucram si lucrez si acum in relatii cu publicul. In trecut, pot sa zic ca reuseam sa ma fac simpatizata si de cineva proaspat cunoscut, acum imi e greu. Si nu pot sa zic ca am fost dezamagita de relatiile cu oamenii.
La inceput amabilitatea mea era naturala, neimpusa, pentru ca asa consideram ca as fi vrut sa se comporte si altcineva in locul meu, dar in momentul in care serviciul meu a inceput sa pretinda si sa urmareasca indeplinirea cerintei: „zambetul pentru toti si in orice situatie”, am pierdut atitudinea naturala si prietenoasa, nefortata, pe care o aveam. Cu toate ca sunt de acord cu aceasta cerinta, am ajuns sa n-o mai pot indeplini, fortandu-ma sa ma comport intr-un anumit fel. Si nu e de ajuns ca numai la serviciu sunt asa, cred ca m-am schimbat total. Incerc sa fiu amabila si draguta cu ceilalti, dar descopar tot timpul ca „nu merita”, descopar tot mai mult ca ceilalti sunt nepoliticosi, egoisti, uneori nesimtiti. Imi pare rau sa simt si sa vad lucrul asta, pentru ca stiu ca eram mai fericita inainte. Chiar nu stiu cum as putea sa mai revin la cum eram inainte, dar nici nu vreau sa ma otetesc sau sa ma ascund intr-un colt.
Stiu ca oamenii sunt diferiti, poate pretind si eu prea mult de la ei, dar nu vreau sa-mi stric relatiile cu toti cei din jur, pentru ca sunt nemultumita de un lucru sau de altul. Va rog, dati-mi un sfat. Vreau sa va mai zic ca sunt casatorita, am o fetita mica, sotul meu e un pacifist, nu cred sa-l fi vazut vreodata certandu-se cu cineva. Iar eu nu-mi suport vecinii care repara totul dupa ora 22 si-si lasa copiii sa dea cu mingea prin casa, vanzatoarele care nu ma vad si-si continua discutiile interminabile cu colegele, prietenele sau cine-ar mai fi, oamenii de pe strada care vad ca nu pot sa urc cu caruciorul o rampa de 60-70 grade si stau si se uita etc. Asta este evolutia mea sau e ceva comun? Totusi sotul meu, de exemplu, vede si el lucrurile astea dar el nu s-a schimbat deloc. Eu nici nu ma revolt dar nici nu mai suport.
Intrebare pusa de: ziller, 30
Raspunsul psihologului:
Cand alegem sa purtam o masca sociala care nu ne reprezinta sau care ne indeparteaza de firesc, „efectele secundare” nu intarzie sa apara.
Reprimarea agresivitatii pe termen lung conduce la frustrari masive si chiar la imbolnaviri. Trebuie sa gasiti o modalitate de va descarca. Nu spun ca trebuie neaparat sa loviti intr-un sac de box sau sa urlati in baie, dar o discutie cu o prietena in care sa va oferiti libertatea de a exprima franc, fara menajamente tot ce simtiti, ar putea sa fie de mare ajutor.
Oricum, este foarte posibil ca ceea ce experimentati sa aiba si o alta cauza, o cauza „ascunsa”, la care nici nu v-ati gandit sau despre care nu indrazniti sa vorbiti. Este posibil, de exemplu, ca frustrarea Dvs sa aiba legatura cu sotul sau cu fetita. Poate inca va mai acomodati cu statutul de mama, care va priveaza de multe libertati, lucru care genereaza evident frustrare. Poate va simtiti legata de maini si de picioare, incarcata brusc de tot felul de responsabilitati si ingradita in dreptul Dvs de a va distra. In fine, poate ca sotul va trateaza mai mult ca pe o mama si a uitat sa va mai trateze ca pe o sotie sau ca pe o iubita. In acest caz, un weekend petrecut doar in doi, in care sa regasiti pasiunea sexuala, poate avea efecte spectaculoase..
