Imi lipseste trairea multor sentimente

Am 23 de ani si imi lipseste trairea multor sentimente. Nu zic nimic nou, chiar aud din in ce in ce mai des cuvinte triste din partea tinerilor (din reviste, stiri, forumuri), despre adolescenti care isi incep viata mult prea devreme si care pana la 20 de ani au trecut deja prin tot ce-ti poti imagina, de la droguri la sarcini si avorturi; citesc despre copii care au tot ce si-au dorit (masini, rasfat, lux, o firma…) La o varsta destul de frageda. Totul se petrece cu o rapiditate de neimaginat si aproape ca nu mai tii pasul cu toata suma de trairi, sentimente, iubiri, tulburari.

Sunt o persoana care analizeaza mult. Inca nu m-am hotarat daca sa analizezi face bine sau mai mult strica, daca mai mult imi sta in drum in luarea deciziilor cu adevarat importante, acelea luate spontan, fara prea mult stat pe ganduri, fiindca se spune ca ele sunt cele care reflecta adevarul. (daca ar vedea prietena mea cat de mult am aberat inainte de a-mi expune problema mi-ar spune „tu sigur ai o problema”) sa analizezi este bine dar este extraordinar sa poti vorbi cu cineva despre ce te framanta. Din lipsa acestui „cineva” sper ca expertul sa nu se simta suprasaturat de inca un mesaj si sa faca un efort minim ptr a ma indruma am 23 de ani si nu am avut niciodata langa mine, o persoana de sex masculin,caruia sa-i rostesc nume de alint, sa-l poreclesc cu nume gen „gandacel” sau „porumbelul meu” sau „ciupercuta mea”.

Nu am avut un iubit, cu care sa merg de mana prin parc,cu care sa ma sarut, pe care sa-l ador si care sa ma iubeasca. Langa care sa fiu eu si el sa fie el insusi si amandoi sa vedem o usa atunci cand ne uitam la o usa. Vorbeam de rapiditatea asta cu care traiesc tinerii astazi. Cand aveam 14 toate colegele si prietenele mele, hai, toate fetele din cartier, aveau cate un baiat caruia ii zambeau si la care dadeau din gene. Eu nu aveam pe nimeni.mi-am spus ca nu vreau sa ma grabesc, nu vreau sa dau si eu din gene, doar fiindca restul asta facea. Ca va veni si vremea mea si va fi frumos. Mai tarziu, mi-am impus sa nu zambesc nimanui. Si asa am ajuns la liceu. Fara zambete, fara entuziasm, am trecut prin liceu fara sa las in urma nimic, fara sa ma despart de prieteni, fiindca ei n-au existat, fara sa fi trait iubirea din liceu. Deci, inca o perioada de posibila iubire pe care (voluntar) am ratat-o.

Acum sunt in facultate. Am avut grija sa ma feresc de orice mi-ar fi putut provoca vreo emotie. M-am ferit de provocari. Am vrut sa fiu la adapost, sa nu pot fi ranita de nimeni. Toti studentii care ma stiu din vedere. Au impresia(falsa) ca sunt ingamfata, misterioasa si „incuiata”. Adevarul crud este ca, atunci cand stau printre ei sunt terminata emotional, mi-e teama ca vreunul o sa-mi vorbeasca, am emotii ingrozitoare si nu ma pot concentra la nimic. Asa ca prefer sa tac si sa par ingamfata, misterioasa si „incuiata”. Ideile care ma obosesc pe mine sunt urmatoarele. Stiu ca 23 de ani nu este o varsta inaintata. Si pana la urma, nu cred ca varsta este problema (desi insist cu numarul 23). Ceva trebuie sa schimb la mine. Dar nu stiu ce!

Nu vreau sa-l astept pe printul fermecator. Mi-e teama ca o sa treaca atat de mult incat varsta chiar o sa fie o problema! Sau sa-l astept? Sa fac acest compromis? Sa „iubesc” pe cineva doar ca sa am o jumatate la petrecerea de revelion? Sa ma „cuplez cu cineva doar ca sa pot merge in vacante cu prietenii mei care sunt cuplati la randul lor? Sa ma prefac ca sunt atrasa de cineva doar ca sa trec si eu prin acele stari euforice pe care ti le dau saruturile, mangaierile, tandreturile si alinturile si pe care majoritatea le-au „fumat” de la 16 ani?…. Asta ar fi incheierea. (Eu inca nu am trait nimic. Poate ar fi timpul.)

Intrebare pusa de: tegan, 0

Raspunsul psihologului:

Nu scrieti ca o studenta de 23 de ani, ci ca o persoana mai matura, mai ‚coapta’. Ma gandesc ca poate din totdeauna ati fost asa, sau v-ati simtit asa. De aici si sentimentele de superioritate, de distanta parca de ceilalti, de izolare sau auto-izolare.

Da, imi vine sa va raspund da, aveti dreptate, in ziua de azi ritmul de traire al vietii este accelerat. Si?! In ce fel va priveste exact asta pe DV?! In ce masura timpul asta, care pana la urma este o conventie sociala, si care trece foarte rapid, v-a impiedicat cu adevarat in faptele sau emotiile dv?! As pleca in raspuns de la ce insemna timpul pentru dv, care sunt toate asocierile care va vin in minte cu acest subiect.

Pentru un copil, la fel ca si pentru un adult, a nu se lasa prins in ‚mrejele’ vietii, a nu se lasa angrenat in ceea ce se intampla in jurul sau, in relatii, in actiuni personale sau colective, adica a nu se juca, a nu iubi, a sta deoparte, ma trimite cu gandul la cateva variante…la confuzie, la teama, la spaima, adica la ceva care suna a blocaj-teama. Cum, de ce si pentru ce toate acestea?! V-ati gandit ca poate repetati ceva din ce ati intalniti in familia dv? S-au poate ca faceti exact pe dos?!

Ma gandesc, daca as uni ceea ce am spus la inceputul raspunsului cu ceea ce tocmai am scris, se poate gasi o legatura intre ele, astfel incat sentimentul de diferentiere si implicit de izolare, ar putea functiona ca un sentiment de superioritate fata de temerile pe care le aveti fata de ceialti, si mai exact fata de celelalte fete/femei.

Am sentimentul ca acest joc de apropiere-distantare ar putea sa ne trimita cu gandul la un fel de pendulare intre sentimente de inferioritate si cele de superioritate, la un fel de polaritate schimbatoare intre cele doua forte.
Daca pun o fraza din scrisoare lange ceea ce am scris, acest fapt ar vorbi, dar in felul acesta ma lansez deja intr-o posibila interpretare la interpretare, sa fie vorba de o agresivitate acumulata si nespusa, nemetabolizata in dumneavostra. Sau, de un anume fel de relatie cu/dintre femeile din familia dv. Merita sa meditati si sunt sigura ca o ve-ti face!

Asadar, dupa cum vedeti, este greu in acest dialog al surzilor sa poti merge foarte departe si faca ca raspunsul sa fie destul de superficial si cu un ecou destul de puternic.

Oricum, sfarsitul scrisorii deja ma face sa ma gandesc ca v-ati dat seama ca ar fi timpul sa faceti ceva. Cheia este la dv, va trebuie un ajutor care sa va „lumineze” si care sa va indrume pentru a putea ajunge la posibilele raspunsuri ale acestei ‚usi misterioase’ din fata dv.