Nu mai cred nici cand imi spune ca e la piata
Buna ziua, sunt Luana. Am o problema, pe care nu reusesc sub nici o forma sa o rezolv singura, desi sunt in ultimul an la psihologie.
Am 24 de ani si am o relatie de 4 ani jumate cu un baiat de aceeasi varsta. Problema mea: nu reusesc deloc sa mai am incredere in el. Eu in natura mea nu sunt o persoana exagerat de suspicioasa, sau geloasa. Dar am aflat ca mult timp prietenul meu m-a mintit cu diverse chestii, nu neaparat importante, dar care au dezvoltat in mine aceasta neincredere in el. Nu mai cred nici cand imi spune ca e la piata. Stiu ca nu este normal si stiu ca eu am ales sa continui relatia, dar deja nu mai suport toate aceste ganduri care nu ne fac bine, nici mie si nici lui.
Acum el spune ca nu ma mai minte, ca a realizat ce rau face si ca mie imi poate spune orice. El inainte mintea de frica, iar acum imi zice ca m-am schimbat si nu mai reactionez urat la unele chestii ceea ce-l face sa aiba incredere si sa fie sincer. Poate acum este sincer, dar eu nu mai reusesc sa-l cred in totalitate si ma macin, nu am somn, etc. Vreau sa incetez cu toate starile astea, vreau sa nu mai fiu atat de paranoica.
Daca imi puteti da un sfat, sau mai multe despre ce-as putea face pentru a-mi regla gandirea, sau care este exact solutia (CE SA FAC EU, CAT CE SA FACA SI EL) pentru a-ti putea racastiga increderea intr-o persoana care te-a dezamagit. Va multumesc din suflet si astept cu nerabdare raspunsul dvs. O zi frumoasa, Luana
Intrebare pusa de: Luana, 24
Raspunsul psihologului:
Dv nu prea aveti nimic de facut. Increderea este sau nu este, nu poate fi dramuita. Ea poate fi re-castigata daca fapta despre care a mintit are un anumit sens contextual, dar cum dv spuneti ca au fost chestii nu neaparat importante, ma intreb daca nu cumva chiar dv nu subestimati aceasta chestiune?!
Oamenii mint din diverse motive, dar mintitul patologic este greu de diferentiat de ‚mintitul de frica’. Oamenii maturi emotional si intelectual nu mint pur si simplu ci cu un motiv, adica atunci cind cred ca adevarul ar pune in pericol ceva important pentru ei; mintitul apare si este exersat cel mai mult in copilarie, ulterior acest comportament nu isi mai are rostul odata cu maturizarea si asumarea responsabilizarii.
Daca ar fi ceva de facut ar fi sa va puneti intrebari legate de rolul dv in aceasta relatie si de viitorul ei. Pana una alta ati reusit sa treceti peste asta, el nu va poate garanta insa nimic. Ma intreb daca cumva astepati garantia ca el nu va minti, si daca este o asteptare realista sau nu?! Dv ce astepati, in ce (mai) credeti?! Ati aflat pana la urma de ce ii era frica? De ce mintea si prefera sa ascunda adevarul? Care este locul dv in aceasta ‚poveste’?
In ceea ce-l priveste pe partenerul dv, ar trebui la randul sau, singur, sa isi dea seama daca are sau nu o problema cu acest comportament, cat de profund sau superficial este si daca ar vrea sa faca ceva cu asta.
