Nu prea ma mai inteleg cu parintii

Buna ziua! Am si eu nevoie de putina indrumare, nu prea ma mai inteleg cu parintii. In ultimii 2 ani au cam fost tensiuni in discutiile noastre. Tatal mai tot timpul plecat prin alte tari sa intretina familia si ce vorbeam doar pe la telefon, iar mama tot cu serviciul si alte probleme pe cap. Eu, student la facultate si timpul impreuna a cam disparut.

In ultima vreme (de cand a venit si tatal acasa) vrea sa repare situatia si zice ca ar fi bine sa ne punem toti in acelas sens sa nu fim pe sensuri diferite de mers, sa incercam sa comunicam fara sa ridicam tonul si fara sa plecam fiecare in treburile noastre si sa lasam subiectul in aer.

Eu nu ii prea pot intelege, vor parca imposibilul, se uita la altii si se asteapta sa fac si eu fix aceleasi lucruri chiar daca ei sunt mai invarsta decat mine, sa petrec mai mult timp cu ei pe acasa… dar eu vreau sa merg cu prietenii sa ma mai relaxez… sa ma mai distrez, nu zic ca nu vreau sau chiar nu petrec si timpul cu ei doar ca vreau un pic mai multa libertate si pe langa obligatii mai vreau si unele drepturi, sa se traga o linie, domle atat poate mai duce un pic, are timp sa dovedeasca ca poate si in timp (vreau sa termin facultatea ca sa pot dovedi ca sunt in stare de multe lucruri).

Nu mai vreau comparatii ca ala e asa… isi ia din aia, face aia si mai are timp si de aia, vreau sa imi dea sfaturi si sa ma indrume dar nu prin comparare, nu prin strangere de libertate.

Imi puteti da un sfat cum as putea sa ajungem atat eu cat si ei la un punct in care sa intelegem nemultumirile fiecaruia si o metoda prin care sa poate avea efect cat mai mult timp?

Multumesc pentru timpul acordat. Va doresc o zi placuta!

Intrebare pusa de: Oarecare, 20

Raspunsul psihologului:

Aceasta scrisoare ridica o problema des intalnita in psihoterapia de familie, si anume rolul pe care copil trebuie sau este obligat sa il joace pentru ca parintii sa se simta multumiti, satisfacuti.

La un alt nivel, de data asta personal, am identificat nevoia dv de autonomie si libertate. In aces sens trebuie sa va spun ca aceasta este o lupta atat in plan manifest in relatia cu adultii (parintii) cat si in plan individual, interior. Ceea ce vreau sa spun este ca acea nevoie trebuie castigata, cucerita, ea nu se da ci se obtine prin confruntari succesive.

Revenind la nivelul cosntelatiei familiale, cred ca pe undeva dv ati identificat corect faptul ca exista poate alte tipuri de nemultumiri in familia dv care insa ajung sa se rasfranga si asupra dv. doar pentru ca (poate) sunteti mai la indemana. Cred ca odata cu revenirea tatalui se rejoaca multe din lucrurile care au fost lasate in amortire, adormire inainte ca dansul sa plece, iar acum se incearca o repunere in schema a lor identice si neschimbate, lucru care cert, nu mai poate fi aplicat.

O perioada de 2 ani este suficienta, mai ales pentru perioada de varf de maturizare (18-20 ani) pentru ca lucrurile sa nu se mai poata juca la fel ca inainte, si nu doar pentru a tatal a fost plecat ci pentru ca voi nu mai sunteti aceleasi ca inainte de plecare. Cred ca nemultumirile vin atat din faptul ca autoritatea parentala este pusa la indoiala cat si din faptul ca au avut loc niste schimbari interne si de relatii familiale importante si ele nu sunt acceptate de-adevaralatelea.

Cred ca ar fi de lucru atat pe plan personal, cat pe un plan extins familial. Poate ca ati incerca impreuna o sesiune de sedinte de terapie de familie acest lucru nu ar strica pentru nici unul dintre membrii familiei dv. La fel cum si un demers introspectiv cred ca va poate aduce un plus de intelegere sistemului familial.

Asadar, in ciuda timpului actual restrans, nu ar fi rau de gasit impreuna atat activitati comune, care sa va faca de-adevaratelea placere tuturor (ex. o excursie pe munte, o calatorie cu bicicletele, etc) cat si activitati care sa va continue cautarea acelui sens catre o mai matura si mai echilibrata individualizare.

Nu devii mai bun, mai frumos si in nici un caz mai descurcaret ca persoana daca stii ca ca ai mereu suportul familiei. Cresterea vine si din esecuri, din frustrari, din incercari. Familia iti poate oferi suport si siguranta dar ea nu poate functiona in locul tau. Incepi sa devii o persoana atunci cand familia ramane undeva in fundal, ramane doar ca suport si baza de revenire si incepi sa te descurci pe cont propriu, cand poti sta pe picioarele tale. Siguranta si increderea de sine se construieste ‚in’ si ‚alaturi de’ familie.

E greu de acceptat trecerea anilor, trecerea timpului si slabirea puterii /autoritatii de catre generatia anterioara, dar ea nu trebuie sa devina inrobitoare si constrangatoare ci intelegatoare si eliberatoare, desi poate ca acest lucru nu pare atat de usor de facut.

In final, v-as sugera, evident daca sunteti de acord, sa cititi impreuna raspunsul acordat. Poate cine stie, se face undeva un ‚click’ si treceti intr-o alta etapa cu totii! Succes!