Nu vreau sa fac copii!
Va scriu in legatura cu un subiect despre care s-a mai scris in revista si cred ca a mai fost dezbatut si pe forum: un cuplu in care unul dintre parteneri vrea copil si celalalt nu. Numai ca la mine situatia este cumva atipica: pentru ca sotul meu isi doreste enorm un copil, iar eu nu. Suntem impreuna de 5 ani, casatoriti de 2. Eu am 38 de ani si el 40. Ne am intilnit cand eram amandoi suficient de maturi si stiam ce vrem de la un partener. Relatia noastra este minunata: am invatat multe unul de la altul, ne-am influentat reciproc in bine, ne iubim foarte mult si fiecare dintre noi are sentimentul ca il cunoaste pe celalalt dintotdeauna. Singurul subiect asupra caruia nu ne intelegem este cel legat de copil. Ne-am dat seama de la inceput ca aici nu vrem acelasi lucru, dar am gresit amindoi sperand ca celalalt se va schimba. El isi doreste un copil pur si simplu, pentru ca spune ca acesta este lucrul cel mai frumos din lume, care te implineste si iti da un sens, care te face sa simti ca nu ai trait degeaba. Si, mai ales, spune ca asta i-ar da un sentiment de siguranta si de liniste pe care nimic altceva nu i-l poate darui. Stie ca nu e usor, ca asta implica sacrificii, renuntari… dar… abia asteapta. Eu nu imi doresc un copil pentru ca… nu imi doresc. Eu ma simt implinita asa cum suint acum. Stiu cine sunt si ce vreau de la viata. Argumente de genul: copilul este implinirea suprema pentru o femeie (cred ca eu stiu ce ma implineste si ce nu), trebuie sa aiba cine sa iti dea o cana de apa la batranete (eroare; cunosc indeaproape un caz in care unicul copil nu trecea pe la mama bolnava cu lunile, avem noi, vecinii, grija de ea), asa e normal (eu decid ce e normal pentru mine) – ma lasa rece. Nu sunt dispusa sa imi sacrific viata profesionala, concediile si, de ce nu, silueta (suna prosteste, dar acum ceva ani am avut 75 kg si m-am luptat aproape 1 an sa dau jos 25 kg) pentru un copil. Am discutat impreuna despre acest subiect. Nu am ajuns la nicio concluzie. Din cand in cand (o data sau de 2 ori pe an), aceste discutii sunt extrem de dure. Cu vorbe grele, cu lacrimi amare. Ultima data am crezut chiar ca s-a terminat totul intre noi. Mi-a spus foarte clar ca nu ma va ierta niciodata daca nu ii voi darui un copil. La sugestia lui, am discutat (eu) si cu un terapeut. Acolo am descoperit ca dincolo de toate influentele externe (evenimente, fapte, experiente de familie etc) care au existat, la intrebarea daca imi doresc un copil raspunsul meu ramane nu. Pentru ca il iubesc, am acceptat sa renunt la anticonceptionale din mai anul trecut. Pana acum nu am ramas insarcinata – ceea ce nu ma mira foarte tare. Viata (soarta?) stie cu cine are de a face. Ma gandesc insa cu spaima cum as reactiona daca s-ar intampla. Cred ca o parte din mine ar muri. Avort nu as putea sa fac, mi se pare ceva ingrozitor. Nu vreau sa il pierd. Nu vreau insa nici sa ajung sa fac un copil pe care nu-l doresc si care, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, ar intelege asta. Nu vreau sa ajung sa ii reprosez sotului meu ca din cauza lui mi-am sacrificat cariera, viata. Nu numai ca i-as reprosa, cred ca as ajunge sa-l urasc pentru ca m-a pus sa fac ceva impotriva vointei mele. Acum am ajuns intr-un punct mort. El traieste de la o luna la alta o dezamagire crunta pentru ca eu nu raman insarcinata. Eu… sunt multumita ca se intimpla asa. Stiu ca nu am prea multe optiuni. Probabil ca cel mai corect ar fi sa am curajul sa ii spun in fata ca nu vreau sa fac niciun copil, chiar daca asta inseamna despartirea. Dar nu pot sa fac asta.
Intrebare pusa de: stefanescu, 39
Raspunsul psihologului:
Inteleg ca nu sunteti dispusa sa faceti nici un sacrificiu pentru a face un copil, ati renunta chiar si la sotul dvs pentru a va tine ferma pe pozitie. Dar si asa nu puteti face asta.
Oare de ce nu puteti fi ferma pana la capat?! Care ar fi indoielile, temerile, fricile dvs? Despre ele nu vorbiti absolut nimic in scrisoarea dvs.
Spuneti ca ati fi dezamagita, furioasa pe sine si implicit pe el daca v-ati lasa amagita, pacalita, sedusa de dorinta sotului.
Pare ca vreti foarte tare sa aveti controlul vietii dvs, sa va concentrati atentia pe viata dvs (sot, cariera, stil de viata etc) si nu pentru a ingriji un copil, ceea ce poate fi satisfacator pentru nevoile si dorintele dvs.
Poate ca asta nu intelege sotul dvs, daca sunteti cu el si ii dedicati si lui o parte din viata dvs de ce nu ati face-o pentru copilul comun cu el?
Transpare dintre randuri o lupta interna psihica intre ce inseamna a fi femeie – vulnerabila prin maternitate, sacrificiala prin eforturi, si a fi barbat, in control si invincibil, fara prea mari implicatii. Poate ca nu sunteti sigura in totalitate de conceptia dvs despre viata si familie.
In acest sens as fi vrut sa stiu mai multe despre istoria dvs de viata, de familia dvs, daca mai aveti frati, surori, care este relatia dvs cu ei, cu familia (mama/tata)? Care o fi sursa acestei credinte, acestei perceptii si filozofii, de unde se trage ea?
Evident ca eu nu incerc sa va conving ca faceti rau sau bine, eu incerc sa va arat ca pe de-o parte nu sunteti 100% sigura si stiti cumva asta dar nu vreti sa recunoasteti din anumite motive, ca exista in spate aparari, temeri, frici care nu sunt constientizate.
Desi ati mentionat ca ati fost la un terapeut, v-as recomanda in continuare sa cautati un specialist de psihoterapie psihanalitica, adica un demers psihodinamic pentru a va clarifica si intelege sursa dilemei dvs si a va putea asuma, mai matur, oricare din concluziile la care ati ajunge in urma acestui demers.
Nu sunt de acord cu opinia terapeutului de mai sus.
Eu am facut terapie psihanalitica, unde am invatat sa imi ascult dorintele interioare si daca sunt impacata cu ele sa le accept.
Femeia nu vrea copil. PUNCT.
Acum nu cred ca e normal sa faca ceea ce nu doreste de teama ca ar putea fi parasita.
Deciziile importante nu se iau din teama, de fapt, nicio decizie nu ar trebui sa aiba teama la baza.
Copiii nu se fac ca un sacrificiu, ar trebui sa se faca din iubire si dorinta de a-i avea. Aceasta femeie se simte implinita asa cum e. Nu ii sugerati acum dvs. ca ar trebui sa considere ca are vreo problema. Problema e sa ii asculti pe altii cand in interior stii foarte bine care este raspunsul tau.
Sunt de acord. Daca nu isi doreste copil sa nu faca, pentru ca o sa regrete mai tarziu. Mie mi se pare trist ca sotul totusi nu ii respecta alegerea, stia de la inceput in ce se baga. Draga mea, nu o ai siguranta ca o sa fii cu el toata viata, multi care au copii se despart, si in cazul nefericit in care s-ar intampla asta tu o sa ramai cu un copil pe care nu l-ai dorit si viata schimbata la 180 de grade. Nu asculta de toti, nu multi au mintea deschisa la astfel de subiecte taboo, eu cunosc multe femei care pur si simplu nici ele nu vor copii si nu este o decizie trecatoare. Cauta sa discuti cu cineva care este in situatia ta, nu cu un psihoterapeut care are propriile preconceptii.
Orice decizie ar lua, tot poate sa regrete mai tarziu. Sa faca copii, chiar daca se despart. Tot ce inseamna viata merge mai departe. Fii tu mai bun ca celalalt si fa ceea ce trebuie. Rasplata va veni negresit.
Toate consideratia pentru Naty! Cat despre asa-zisul terapeut…
Sarut mana,
Va marturisesc ca traiesc aceiasi situatie. Spre deosebire de cazul d-voastra, eu sunt in postura barbatului (adica ea isi doreste si eu nu). In plus,eu ma confrunt cu aceasta situatie avand o pregatire temeinica in psihologie si sociologie.
Citind cele scrise de d-voastra, imi permit doar sa va ofer un sfat: incercati sa va studiati propriile certituni si rationamentele care v-au dus catre acestea.
Noi, oamenii, suntem ceea ce stim si putem sa gandim.
Cu stima si speranta.
Nu este bine sa existe constrangeri in cuplu.
Daca ai facut un compromis poti sa fii obligata sa faci si altele.
Ulterior poate mai faci patru pentru ca sint dragalasi, doar ii cresti tu ca mama, ca nu preia el rolul de mama…
Daca nazuintele tale nu conteaza in cuplu, ai o mare problema.
Iti doresc succes.
Eu as da „certificat de mama” doar la 20% dintre mame. Cunosc nenumarate cazuri care fac copii doar ca sa fie in randul lumii sau ca le cere bunica, sotul, societatea. Fac copii si pe urma ii arunca la bunici sau pe unde apuca, si ele isi „traiesc” viata, se despart sau nu isi dedica timpul educatiei copilului. Cred ca s-au dus vremurile cand femeia trebuia sa toarne copii doar pentru mentinerea populatiei. Consider ca inainte de a face un copil ar trebui sa te gandesti foarte bine si sa te vindeci pe tine ca femeie de traume, frustrari si alte probleme inainte de a iti asuma o responsabilitate atat de mare. Multe doar il fac si gata. Nu inteleg care le este rolul de mama daca ele nu sunt responsabile cu ele insele. Sa nu mai vorbesc de cum stau treburile in strainatate. Locuiesc in afara tarii si aici majoritatea sunt despartiti si isi tarasc copiii prin toate aventurile lor cu alti barbati. Ce educatie si ce model al tatalui mai construiesc ele in ochii copilului nu stiu. Din punctul meu de vedere a avea un copil este o sarcina imensa si o responsabilitate pe masura, iar atmosfera in care copilul tau va creste va fi decisiva pentru viitorul lui. De aceea multe femei care au o educatie un pic mai mare fata de altele se gandesc si rumega aceasta decizie pe toate partile, pentru ca stiu ce implica acest pas si nu fac un copil doar ca sa fie si ele in randul lumii. Eu consider ca este mult mai grav sa faci un copil intr-o societate sau o familie deficitara decat sa nu-l faci deloc. Sa nu mai vorbesc de evolutia societatii. In care accentul pe educatie este mult mai mic in comparatie cu cel de a fi cat mai smecher, de a tine pasul cu tendintele actuale, expunerea la tot felul de lucruri nesanatoase (internet, droguri, nu mai vorbesc de snobismul prostesc in orice). In concluzie parerea mea este ca o femeie inainte da a face un copil ar trebui sa se gandeasca de 100 de ori daca va putea fi responsabila, si daca va avea situatia financiara necesara pentru a creste un copil. Sa nu se bazeze 100% pe ajutorul partenerului pentru ca unii barbati dupa ce au un copil devin stresati, si deja incep sa isi caute aventuri pentru ca sotia nu mai are timpul necesar pentru el ca inainte (de aici si multe divorturi), si sa fie constienta daca familia sau salariul ei o va ajuta sa creasca un copil singura. Copilul nu este un mijloc de amenintare sau o jucarie cu care sa te joci doar cand ai tu chef!
E simplu, cauta un barbat care nu vrea copii. Sunt o gramada, si vezi cu care te potrivesti in ceea ce priveste si celelalte principii de viata. Daca vei continua aceasta relatie de constrangere amandoi veti fi nefericiti, asa ca e mai bine sa va despartiti si sa cautati persoana potrivita pana nu e prea traziu si „potentialul copil” va avea de suferit. Regula de aur: daca nu iti doresti un copil nu il face, vei aduce suferinta atat lui cat si tie pentru intreaga viata.
La mine e si mai interesant. Sunt casatorit de 6 ani, in primii doi ani am amanat discutiile despre un copil, dar in ultima perioada sotia refuza cu orice ocazie, zicand ca nu e timpul, sa mai stam, ca inca nu stam bine financiar etc, pe cand eu am inceput sa imi doresc foarte mult. Se joaca cu alti copii mici, ii plac copiii, dar cand vine vorba sa facem noi unul… se lasa cu cearta si cu contraziceri, nu ajungem decat la concluzia drumurile noastre….
draga mea: siguranta sotului tau (care nu te iubeste) consta in faptul ca facandu-i un copil greutatile te-ar forta sa stai langa el. fugi, nu ai ce pierde. un barbat caruia un copil i-ar da sens vietii, nu merita sa pierzi timpul. pentru ca sotul tau nu vede altceva in afara egocentrismului lui…