O parte din sufletul meu a ramas acolo cu el
Am 30 de ani, m-am casatorit acum 5 ani din dragoste, am o familie armonioasa si doi copii. La 17 ani am cunoscut un baiat pe care l-am iubit foarte mult (a nu se intelege fizic; plimbari prin parc, sarutari etc – asa cum numai la 17 ani poti sa iubesti, iubirea acea nevinovata cand tresari daca suna telefonul, cand ti-e dor de nu mai poti daca nu l-ai vazut o zi, discutii interminabile la telefon). Desi eram foarte indragostita, dupa un an de zile am hotarat sa ma despart. Eu am fost cea care a avut aceasta initiativa, desi il iubeam foarte mult. Am crezut si simtit atunci ca are un fel ciudat de-a ma iubi pe care eu nu pot sa-l inteleg (e putin mai introvertit, cred ca e un om deosebit dar pe care trebuie sa ai multa rabdare sa il cunosti), nu avusesem discutii majore, dar parca nu reactiona cum as fi vrut eu sau cum ma asteptam (sau n-am comunicat suficient ca sa analizam situatia). Dupa despartire o perioada foarte lunga de timp (aproape 2 ani) m-a cautat la telefon sa ne impacam. Nu mai vroiam sa aud de el desi nu imi facuse cine stie ce rau ca sa ma comport asa. Stiu foarte clar ca m-am gandit o noapte intreaga (sa ne despartim) si am ales cu ratiunea, desi sufletul meu vroia sa fie langa el pentru totdeauna. M-a nedumerit si mai tare insistenta de la telefon de dupa despartire (ma gandeam ca daca intr-adevar ma iubeste trebuie sa faca mai mult ca sa ma convinga). Parca era convingator numai pe jumatate… nu mai stiam daca si ce este adevarat in acele discutii telefonice. Clar, aveam nevoie si de cealata jumatate… Timpul a trecut, nu am incetat sa ma gandesc la el (oare ce face, ii este bine, are copii?). Mama lui mi-a fost diriginta (am iubit-o si am respectat-o f.mult), locuim in aceiasi zona si chiar si dupa despartire am fost oarecum la curent amandoi cu ce a mai facut celalalt. Au trecut 13 ani de cand ne-am cunoscut, ne-am casatorit amandoi (avem casnicii o.k), el s-a stabilit intr-o tara destul de indepartata. Am dat de el prin intermediul internetului si tinem legatura (amicitie, prietenie). Stau si ma intreb cum este posibil sa am o casnicie reusita, echilibrata si totusi el sa ocupe un spatiu atat de mare in gandurile mele. Sa fie din cauza ca ma simt vinovata (ca nu am avut rabdare sa il ascult, sa il inteleg atunci cand aveam 17 ani, de ce-ar mai conta dupa atata timp?) Mi-e bine cu viata pe care o am dar simt ca parca as vrea sa dau timpul inapoi sa mai am 17 ani sau sa mai am o viata pe care sa o traiesc alaturi de el, dupa ce imi voi fi trait viata cu sotul meu (ceea ce, desigur, nu e posibil). Intrebarea mea este: am luat-o razna sau e normal sa am aceste sentimente? Cred ca am luat atunci hotararea de a ne desparti dar o parte din sufletul meu a ramas acolo cu el (acum 13 ani) sau e foarte valabila expresia ca prima dragoste nu se uita niciodata? Va multumesc!
Intrebare pusa de: Silvia, 30
Raspunsul psihologului:
Nu, nu ai luat-o razna.
Da, o parte din sufletul tau a ramas acolo cu el, acum 13 ani. Cam asta se intampla atunci cand, din cine stie ce ratiuni (care de cele mai multe ori tin de orgoliu), ne incapatanam sa „omoram cu zile” ceva ce evident e departe de a fi terminat.
Nu stiu ce te-a determinat sa pui capat la acestei relatii in adolescenta. Poate ca ai vrut sa-i supui dragostea la un test, sa vezi cat de mult e el dispus sa lupte pentru relatia voastra (inteleg ca ai fost putin dezamagita in acest sens). Poate ca au fost alte motive la mijloc (lucruri care tin de inconstientul personal sau de cel familial etc). Cert este ca lucrurile sunt neterminate intre voi. Merita sa tineti legatura si sa vezi ce se intampla. Important este sa nu repeti aceeasi greseala si cu alte persoane din viata ta.
